În primii ani de după revoluție, principalele tipuri de partide din România erau cele desprinse din moștenirea comunistă (FSN și derivatele) și cele care încercau să resusciteze tradiția politică precomunistă (PNL și PNȚCD). Oamenii credeau sincer în unele sau altele, credeau în idealuri și fantasme, cum ar fi lustrația sau libertatea necondiționată. Mai știe cineva de „Proclamația de la Timișoara”? Poate câțiva taximetriști mai iscusiți, care se gândesc la strada omonimă din orașul revoluției. A urmat apoi un val de partide apărute ca jucării de oameni bogați, ideale pentru a-și pune interesele lor mari undeva la mijloc. La mijloc, între cetățean și politica făcută pentru oameni. Un exemplu perfect este șiragul de partide fondate de Dan Voiculescu. Enumerarea lor ar fi o pierdere reciprocă de timp între autor și cititori. A urmat apoi încă un zvâc idealist exprimat prin partidele pornite din protestele de stradă și din societatea civilă (USR, PLUS, SENS). Din nou, idealuri modernizatoare, activism și profesioniști proveniți preponderent din mediul privat al urbanului mare. Suprapuse acestor episoade, avem desigur puseele politice populiste și extremiste (PRM, PPDD, AUR, SOS România ș.a.m.d.). În mod clasic, aceste partide apăreau și dispăreau rapid din politica românească „mainstream” (Soare & Tufiș, 2019). Astăzi, temerea cea mai mare este ca astfel de partide să ajungă cândva la putere.
Ce se întâmplă astăzi?
Jucăriile de oameni bogați se strică precum mașinuțele și păpușile aduse de Moș Crăciun copiilor din anii 90. Între timp, partidele din garda veche tranzitează de ani buni o criză de identitate. De peste un deceniu, alegătorul român obișnuit are dificultăți în a plasa un partid din garda veche pe un șablon coerent. Spre exemplu, PSD a lăsat mereu deoparte reprezentarea autentică a persoanelor cu statut social scăzut. Singura formă de simulare a reprezentativității a fost și este fluturarea cuvântului „solidaritate” conexat cu pomeni electorale diverse. Pe datorie sau din taxele românilor. Avem așadar socialiști de caviar cu credibilitatea și carisma unei conserve ruginite, care zboară cu avioane private „din aroganță” ori plătindu-le pe baza unor facturi de negăsit. În același timp, unii liberali de soi au ceasuri mai scumpe decât casa în care locuiesc, după propriile declarații de avere. Bine că au scăpat și de grija acestor formulare. La ce bună grija unei case pe numele tău când recent am aflat cu toții că adevăratele valori se pot ascunde chiar și în cutii de pantofi? Duse par și vremurile în care averile se ascundeau în tablouri și bancnote ticsite în mausoleul părinților defuncți. Corupția s-a rafinat și a trecut de la hoție la plan de guvernare. Acest mod de guvernare a corupției are trei piloni: banii, ideologia și voturile.
Banii
Mulți oameni au naivitatea să creadă că partidele „osificate” la putere (cum este Fidesz în Ungaria sau PSD la noi) se susțin doar din contribuții voluntare. Ironic, fix aceste partide propagă în spațiul public ideea că finanțarea lor nu ar trebui să mai fie transparentă nici măcar în limitele actualei legislații. În paralel, partidele populiste de rit nou (AUR, SOS, POT) vin cu o retorică aproape identică: ideea că patriotismul și religia pot ține locul resurselor materiale necesare oricărei organizații politice. De exemplu, AUR „bate toba” pentru anularea subvenției partidelor. E de înțeles. Georgescu e din nișa lor și le-a arătat cum poți transforma un fals buget de zero lei în promovare de milioane de euro pe online. Un miracol politic ce nu trebuie uitat. Asta pentru cine crede în miracole politice. Pentru cine nu, teza finanțărilor externe și din subteran pare verosimilă. De aceea, în catastifele lor există mai mereu donații consistente de la câteva persoane cu interese. Tot mari și la mijloc. Atât partidele osificate la putere cât și cele populiste din opoziție (momentan) vor avea mereu pe listele electorale ori chiar în Parlament persoane aflate acolo prin portofelul lor, nu prin abilitățile politice. Acești oameni vor să își recupereze investiția printr-un modelul economic simplu – prădarea banului public. Vestitele firme de partid primesc contractele importante, umflă devize, apoi returnează un procentaj. În cazuri mai extreme, lipsa sprijinului politic poate duce la scoaterea respectivei firme de pe piață, îndeosebi din sectoarele mai bănoase. Paradoxal, perspectiva pentru partidele populiste e chiar mai sumbră. Pentru că finanțatorii lor ascunși nu urmăresc un contract public din care să dea „dijmă”. Aceștia riscă mai mult pentru un beneficiu potențial mai mare. O regulă de bază în business spune că beneficiul potențial trebuie să fie direct proporțional cu riscul asumat.
Ideologia
Teoretic, orice partid are un credo și un sistem de valori pe care îl apără. Totodată, are și o linie clar trasată asupra valorilor pe care le va respinge categoric. De exemplu, un partid socialist nu va susține niciodată un stat minimalist. Până aici, PSD are o explicație ideologică pentru rezistența la reforma administrației publice și la redesenarea organizării teritoriale. Dar în același timp, partidulexemplificatse raliază de mult timp la un anumit pattern de mesaje la nivel regional. În Europa Centrală și de Est, comportă o creștere a incidenței mesajelor politice populiste și extremiste care militează pentru o Europă suveranistă și mai puțin unitară (Bugarič, 2019). Mai ține minte cineva mesajele din epoca Ponta, respectiv Dragnea? Cu „mândru că sunt român” și „roșia otrăvită din import”? Aceste retorici sunt astăzi apă de parfum pe lângă ce propagă partidele populiste „de rit nou”. Fără o linie ideologică asumată și clară, aceste partide sunt greu de așezat pe axa tradițională stânga-dreapta. Politologii „de rit vechi” încearcă uneori în zadar să le dea o formă clar definită. Un astfel de partid poate simula nostalgia dictaturii comuniste laolaltă cu un fascism „de rit nou”, cu grația unei balerine, cu un pic de ortodoxism pentru extra credibilitate. „Doriți și sos la cartofi?”, i-au întrebat probabil consultanții politici care se ocupă de ele. Lăsând gluma deoparte, elasticitatea ideologiei și „mufarea” ei la trendurile regionale are un singur scop: voturile.
Voturile
Sunt cel mai important indicator de performanță pentru orice partid. În paradigma clasică, partidele trebuie să livreze ce au promis pentru a-și ține electoratul fidel și pentru a atrage unul nou. În paradigma actuală, partidele clientelare și populiste pariază pe amploarea și agresivitatea mesajului, concentrat într-un timp scurt pe canale de comunicare bine definite. Se merge pe abordarea „totul acum”. Ideea din spate este că voturile sunt o simplă marfă. Voturile nu au în spatele lor oameni cu așteptări reale, ci mai degrabă votanți „seduși” pe termen scurt care nu trebuie neapărat fidelizați. Pot fi cumpărați material ori „seduși” ideologic prin micro-targetare. Uneltele de marketing de astăzi permit asta. La final, voturile aduc bani. Banii finanțează ideologia. Ideologia aduce voturile. Totul ca într-o mașinărie bine reglată ale cărei pagube le plătim direct și indirect cu toții.
Ce e de făcut?
La nivel de stat, e nevoie de o abordare holistică pentru cei trei piloni de mai sus. Banii, ideologia și voturile pot fi reglementate individual cu rezultate relativ bune. Însă experiența ultimilor ani ne arată că cei trei piloni trebuie luați ca întreg și trebuie acționat ca atare. Poate suna înspăimântător dar spre exemplu, partidele care atacă ordinea constituțională și integritatea teritorială trebuie interzise. Alminteri, Lenin va zâmbi din mausoleul lui știind că a avut dreptate când a spus: ”Capitaliștii ne vor vinde până și frânghia cu care-i vom spânzura”. Parafrazând, fragila democrație românească pare să permită partidelor populiste să zburde precum elefantul în magazinul de porțelanuri. În timp ce partidele de rit vechi sunt și ele tot mai tentate să facă la fel și anume să își rezume efortul la: bani, ideologie și voturi.
Bibliografie selectivă:
Bugarič, B. (2019). Central Europe’s descent into autocracy: A constitutional analysis of authoritarian populism. International Journal of Constitutional Law, 17(2), 597–616. https://doi.org/10.1093/icon/moz032
Soare, S., & Tufiș, C. D. (2019). Phoenix Populism: Radical Right Parties’ Mobilization in Romania after 2015. Problems of Post-Communism, 66(1), 8–20. https://doi.org/10.1080/10758216.2018.1460158
