Viktor Orban a pierdut alegerile, admiratorii săi ar putea pierde și ei
Trebuie să recunosc: am privit cu scepticism sondajele de opinie din Ungaria. Timp de mai multe săptămâni înaintea alegerilor, ele au indicat constant un avans major pentru partidul de opoziție, Tisza. Cu toate acestea, mă îngrijorau susținătorii „tăcuți” ai regimului, institutele de sondare părtinitoare, precum și impactul campaniei suprarealiste anti-ucrainene pe care Viktor Orbán și propagandiștii săi o desfășurau de săptămâni bune.
Fără îndoială, subiectul Ucrainei era intens vehiculat tocmai pentru că propriile lor sondaje le dictau această strategie. Era de la sine înțeles că sinistrele afișe cu Zelenski, răspândite prin Budapesta, aveau un anumit ecou în rândul publicului.
Îndoielile mele s-au dovedit a fi nefondate.
Partidul Tisza a obținut o victorie covârșitoare și își va asigura o majoritate de peste două treimi în parlamentul maghiar. Acest rezultat îi va conferi noului prim-ministru, Péter Magyar, pârghiile necesare pentru a modifica textul constituțional și a repara o parte din prejudiciile cauzate de cei șaisprezece ani ai unui regim pe care însuși Orbán l-a catalogat drept iliberal.
Pe străzile Budapestei a început o petrecere spontană. Un prieten de-ai mei a fost prezent și a filmat momentul. Și da, cel care dansează pe scenă este, foarte probabil, viitorul ministru al Sănătății.
Spre surprinderea multora, inclusiv, probabil, a propriilor susținători, Orbán și-a recunoscut imediat înfrângerea. Unii membri ai echipei sale lansaseră avertismente sumbre cu privire la presupuse acte de „violență” și „interferențe străine”, dând impresia că se pregătesc să conteste rezultatul scrutinului. În cele din urmă, însă, deznodământul a fost mult prea categoric pentru a mai putea fi pus la îndoială.
Dacă Orbán mai vizează vreun viitor politic, probabil că acum socotește că cea mai sigură cale spre o revenire este să aștepte, să se folosească de influența pe care o păstrează în numeroasele instituții încă aflate sub controlul partidului său și să încerce subminarea din interior a noului guvern.
Până la materializarea unui astfel de scenariu, există însă subiecte mai optimiste de analizat. Cel mai important dintre acestea: cum a reușit Tisza această performanță? Am oferit o primă explicație în paginile revistei The Atlantic. În esență, scriam acolo, înfrângerea autocratului premier maghiar Viktor Orbán, în ciuda unor șanse infime, nu a necesitat doar o campanie electorală obișnuită sau o regândire a mesajului, ci mai degrabă coagularea unei mișcări civice ample, diverse și profund patriotice, pornite de la firul ierbii.
Magyar a beneficiat de un acces extrem de limitat la mass-media din Ungaria, a cărei covârșitoare majoritate este controlată fie de stat, fie de oligarhii apropiați Fidesz.
El și partidul său s-au lovit de un acces restrâns chiar și la panourile publicitare stradale, atât pe fondul resurselor financiare inferioare celor ale partidului de guvernământ, cât și din cauza monopolului guvernamental asupra multor spații de afișaj.
Liderii și simpatizanții Tisza au fost nevoiți să înfrunte inclusiv obstacole de ordin personal.
În urmă cu un an, am cunoscut un politician din cadrul Tisza care mi-a mărturisit că soția sa fusese concediată, iar prietenii începuseră să-l evite, imediat după ce și-a declarat public susținerea pentru Magyar.
La un moment dat, baza de date a partidului Tisza a fost piratată și publicată pe internet, într-o acțiune menită, se pare, să instige la hărțuirea membrilor formațiunii.
Până și în urmă cu trei săptămâni, numeroși lideri Tisza din Budapesta acceptau să vorbească doar sub protecția anonimatului.
Magyar și echipa sa au contraatacat pe teren. Conștient că nu ar putea câștiga dacă s-ar limita la Budapesta și la alte mari centre urbane, Magyar a străbătut țara în lung și în lat încă din 2024, vizitând orașe de provincie și sate, pe multe dintre ele în repetate rânduri. În ultimele zile ale campaniei, ajunsese să susțină zilnic câte cinci sau șase mitinguri electorale. A evitat temele predilecte promovate de Orbán — politica globală, războiul din Ucraina, teoria conspiraționistă potrivit căreia Ucraina ar complota împotriva Ungariei sau chiar ar plănui o invazie — și și-a centrat discursurile electorale, precum și comunicarea de pe rețelele sociale, pe economie, sănătate și educație.
În calitate de fost membru al Fidesz, Magyar a putut denunța corupția din interiorul partidului cu un plus de credibilitate și forță de convingere. El s-a profilat drept un reprezentant al centrului-dreapta european, democratic și atașat statului de drept. A purtat pretutindeni drapelul maghiar, gest preluat la unison de toți susținătorii săi.
Eforturile partidului Tisza au fost sprijinite și de un grup restrâns, dar cu adevărat curajos, de jurnaliști maghiari; în pofida unor presiuni uriașe, aceștia au continuat să dezvăluie actele de corupție ale regimului și conexiunile sale externe:
În ultimele săptămâni, jurnalistul de investigație Szabolcs Panyi, alături de colegii săi de la platforma Direkt26 — una dintre puținele publicații independente rămase în țară —, au demontat cu răbdare propaganda anti-ucraineană a lui Orbán. Aceștia au publicat stenograme și înregistrări audio scurse în presă care expuneau complicitatea dintre Orbán și ministrul său de Externe pe de o parte, și Putin și șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, pe de alta.
Aceste înregistrări au scos la iveală ceea ce Panyi mi-a descris drept „marea minciună potrivit căreia Orbán ar fi fost un premier suveranist”. Și într-adevăr: deși Orbán se fălea și aborda o retorică sforăitoare despre tradițiile și naționalismul maghiar, în conversațiile telefonice cu liderul de la Kremlin, el însuși se descria ca fiind un șoarece, iar pe Putin, un leu.
Ani la rând, Orbán a pretins că duce o bătălie crâncenă împotriva unor forțe externe oculte — George Soros, Uniunea Europeană, migranții —, însă, în realitate, el a fost permanent dependent de susținerea venită din afară.
Aceste relatări au avut un ecou profund, în special în rândul tinerilor din Ungaria. Vineri, în timpul unui concert rock desfășurat în Piața Eroilor din centrul Budapestei, zeci de mii de tineri au început să scandeze „Rușilor, duceți-vă acasă” — același slogan pe care bunicii lor îl strigau atunci când soldații sovietici le-au invadat țara în 1956.
Acest scrutin are o miză uriașă atât pentru Europa, cât și pentru Ucraina.
Magyar a declarat deja că Ungaria nu va mai juca rolul de marionetă a Moscovei și nu va mai bloca ajutorul Uniunii Europene pentru Ucraina și nici sancțiunile impuse Rusiei. În discursul prin care și-a revendicat victoria, el a cerut demisia președintelui țării, a procurorului general, a președintelui curții constituționale, precum și a altor șefi de instituții. El a afirmat că va readuce țara în cadrul sistemului juridic european.
Drept răspuns, maghiarii prezenți la miting au scandat la unison: „Europa, Europa, Europa.”
Însă rezultatul acestor alegeri reverberează și în Statele Unite, precum și în cadrul mișcării iliberale la nivel internațional, în sens mai larg. Așa cum subliniam anterior, Orbán s-a folosit de aparatul de stat pentru a țese o rețea formidabilă de susținători internaționali din spectrul iliberal și de extremă dreaptă, dezvoltând totodată și mecanisme de finanțare pentru a sprijini o parte dintre ei. În ultimele săptămâni de campanie, acești aliați și beneficiari au făcut scut în jurul său. Orbán a primit vizite sau declarații de susținere din partea lui Donald Trump, J. D. Vance, Benjamin Netanyahu, Marine Le Pen (lidera extremei drepte din Franța), Alice Weidel (lidera extremei drepte germane) și din partea altor lideri iliberali din Argentina, Polonia, Slovacia, Brazilia și din alte state.
Acum, înfrângerea sa cântărește greu pentru fiecare dintre aceștia.
Căderea lui Orbán spulberă acel mit al inevitabilității care a impregnat discursul mișcării MAGA, precum și convingerea — prezentă de altfel și în retorica președintelui rus Vladimir Putin — că partidele iliberale ar fi cumva predestinate nu doar să câștige, ci să și dețină puterea pe termen nelimitat, tocmai pentru că ar beneficia de sprijinul poporului „autentic”.
Realitatea a demonstrat însă că istoria nu funcționează astfel. Oamenii „autentici” ajung să obosească sub jugul propriilor conducători. Ideile vechi se uzează și devin caduce. Tinerii ajung inevitabil să conteste dogmele.
Iliberalismul duce la corupție. Iar dacă Orbán poate fi înfrânt, la fel de bine pot pierde și admiratorii săi din Rusia și Statele Unite.
Mai mult ca sigur, urmările nu se opresc aici. Poate vom afla acum ce sume din banii contribuabililor maghiari a cheltuit guvernul Orbán pentru a-și remunera acoliții externi, experții din think-tank-uri și jurnaliștii afiliați, de la Institutul Dunării și până la Heritage Foundation.
Poate vom descoperi și ce proporție din fondurile rusești a ajuns în buzunarele susținătorilor Fidesz. Într-o bună zi, poate vom înțelege și care a fost adevăratul motiv pentru care JD Vance a petrecut două zile întregi la Budapesta, chiar în preajma alegerilor, în plin conflict american. Ce avantaje se aștepta să obțină dintr-o astfel de vizită? Și care este reacția sa, știind că prezența sa ar fi putut contribui, de fapt, la succesul lui Magyar?
Nota redacției – Textul lui Anne Applebaum este tradus cu acordul autoarei de pe contul de Substack.
