Trecând dincolo de partizanatul politic etern efervescent, comportamentul unor actori politici confruntați recent cu provocări politice majore ridică o problemă serioasă: poate fi lider politic, sau înalt demnitar, o persoană care nu este în stare să comunice eficient cu cetățenii pe care este chemată să-i servească? Premisa de la care pornim este că politicienii sunt chemați să-i servească pe cetățeni, nu să-și promoveze interesele și clientela de partid, măcar și pentru că, dacă pierd încrederea acestora, vor pierde și votul lor. Or, dacă vorbim de comunicare clară ca semn de respect pentru cetățeni, primul care ratează testul de leadership este președintele Nicușor Dan.
Cea mai recentă demonstrație de comunicare defectuoasă, a avut loc – ce ironie! – vineri, 6 martie, tocmai când șeful statului s-a hotărât să comunice direct cu publicul său, coborând printre demonstranții mobilizați de Declic, care îi cereau să să-i respingă pe candidații propuși de ministrul Justiției Radu Marinescu pentru funcțiile de procurori-șefi și de procurori-șefi adjuncți. În loc să-i trateze cu respect pe reprezentanții societății civile, din care el însuși provine, Nicușor Dan s-a luat la ceartă cu ei și a încercat să-i umilească, aruncându-le în față că are „de o sută de ori mai multe informații” decât ei.
Apoi a turnat gaz pe foc, încercând să discrediteze de plano presa care a semnalat probleme din CV-urile unora dintre candidații propuși de ministrul psd-ist, pe motiv că informațiile „sunt false” și nu toți cei selectați sunt „niște dezastre”. De vină pentru percepția greșită a protestatarilor ar fi unii „lideri de opinie care încearcă să vă ducă într-o direcţie greşită”. Ei da, asta ne mai lipsea ca să fie tabloul complet: sugestia că societatea civilă ar fi lipsită de discernământ.
Nu este de mirare că o bună parte din susținătorii reformării justiției s-a inflamat: pozițiile lor critice la adresa unor procurori precum Cristina Chiriac, Marius Voineag, Alex Florența sau Gill Julien Grigore Iacobici erau bazate pe date concrete din CV-urile acestora, semnalate de jurnaliști impecabili deontologic și profesional. Și atunci, cine ar fi „liderii de opinie” care doresc să-i „ducă într-o direcție greșită”? Cu astfel de acuzații vagi însă Nicușor Dan și-a îndepărtat o bună parte din alegători care l-au votat tocmai în speranța că va pune ordine în domeniul vital al justiției.
Nu știm de ce avea Nicușor Dan nevoie de un asemenea dezastru de comunicare publică, din care multă lume a înțeles că va accepta toate propunerile ministrului Marinescu, deși nu a spus explicit acest lucru. Mai mult, a afirmat că înțelege problemele „nenumărate” din sistemul de justiție și a cerut răbdare pentru rezolvarea lor, pentru că „e ca o boală lungă, lungă” și „e foarte greu să schimbi o situaţie de fapt”. Toată lumea ar fi fost de acord, dacă președintele ar fi început prin a afirma necesitatea unor schimbări, nu prin a-i certa pe cei care le reclamă.
Amestecând lucrurile, președintele a dat un mesaj neclar, care a jignit societatea civilă și presa profesionistă și a alimentat temerile că este supus PSD, adică exact partidului care, alături de PNL, a generat problemele din sistemul de justiție. Frecventele poziționări ambigue sau chiar favorabile față de partidul lui Sorin Grindeanu și al Olguței Vasilescu, menajarea constantă a rețelei Savonea, refuzul de a participa la ședințele CSM, semnalate în acest spațiu în repetate rânduri, concomitent cu întârzierea numirii noilor șefi ai principalelor servicii secrete și a reformei acestor servicii, au contribuit la suspiciunea generală că Nicușor Dan a devenit prizonier al „sistemului”, reeditând performanța nefericită a lui Emil Constantinescu.
Eșecul exercițiului de comunicare de vineri seara, în mare măsură din cauza aroganței lui Nicușor Dan, a generat o sarabandă de reacții de revoltă pe rețelele de socializare, cărora susținătorii președintelui le-au răspuns cu argumentele binecunoscute și uzate ale atotputerniciei psd-iste în Parlament și complexității situației din justiție, construită de-a lungul anilor de PSD, începând cu era Dragnea.
Tocmai un reprezentant al presei hulite de Nicușor Dan, Ionel Stoica, a făcut un scurt istoric al pervertirii sistemului judiciar într-un mecanism de asigurare a impunității corupților. Putem deci înțelege că sarcina lui Nicușor Dan este foarte dificilă, dar este greu de acceptat că situația poate fi remediată în colaborare cu PSD și cu serviciile nereformate. Dacă ar fi capabil să expună o strategie clară, fie și graduală, pentru justiție și servicii, poate că societatea civilă l-ar înțelege, dar președintele preferă deocamdată perdelele de fum.
A mai fost invocat în apărarea lui Nicușor Dan și faptul că, fiind independent, nu are un partid al său, nu are conexiuni în instituții, inclusiv în servicii, deci trebuie să negocieze încontinuu cu forțele politice și cu rețelele de putere din instituțiile de forță. Așa este, dar acest lucru se știa din momentul în care a candidat ca independent. Dar vezi, vor spune susținătorii săi, ca în poezia lui Arghezi, „nu ne-am gândit”. Nu numai că nu s-au gândit, dar toată cohorta de nicușoriști de pe FB lăuda frenetic avantajele unei candidaturi independente de partidele ticăloase. Iată acum și dezavantajele, mult mai grave, ale unei candidaturi independente.
L-au crezut Ioana d’Arc dar, ce să vezi, el nu voia să fie ars pe rug. Să nu uităm însă că și Nicușor Dan știa bine că urma să negocieze constant cu partidele și cu serviciile și că are foarte puține pârghii pentru a le influența. Atunci de ce a acceptat și cine l-a încurajat? Nu știm sigur, cum nu știm, de fapt, multe despre el, dar știm că un președinte fără sprijin politic explicit și fără experiență instituțională este ușor de manevrat și de controlat.
Nu l-a ajutat cu nimic pe președinte faptul că prim-vicepreședintele PNL și președintele Senatului, Mircea Abrudean, a afirmat nonșalant că, în opinia sa, președintele Dan va accepta propunerile ministrului Marinescu: „nu cred că sunt elemente care se duc în altă zonă. A fost un proces transparent, deschis tuturor celor care puteau să se înscrie.”
Aspirant la funcția de director al SRI, domnul Abrudean a precizat de altfel că propunerile pentru conducerea serviciilor vor fi făcute după votarea bugetului și numirea procurorilor-șefi ai marilor parchete, ceea ce sugerează destul de convingător existența unui pachet de numiri negociat deja de partide și servicii cu președintele. Nu ne aventurăm în speculații, dar ne întrebăm dacă un om de sistem prin excelență, cum este domnul Abrudean, ar susține o reformă a SRI și a sistemului judiciar sau o strategie anticorupție eficientă.
De fapt, oare ar putea un reformist să fie promovat la conducerea unui serviciu de informații?
De răspunsul la această întrebare depinde șansa recuperării democrației liberale în România. Dar când marele sfetnic al președintelui, Marius Lazurca, consilier pentru politica externă și pentru securitate națională, afișează pe FB raporturi amicale cu un personaj ca Titus Corlățean, ne îndoim că Nicușor Dan însuși este reformistul la care am sperat.
După ieșirea neinspirată în decor a șefului statului, liderul USR Dominic Fritz a sugerat diplomatic, luni seara, că președintele ar putea respinge doar unele propuneri ale ministrului Justiției. Ne putem gândi, de pildă, că ar putea s-o respingă pe catastrofala Cristina Chiriac, dar să-i accepte pe Ioan Viorel Cerbu la DNA și pe Codrin Horațiu Miron (mult lăudat de domnul Fritz) la DIICOT. Totuși, dacă nu sunt respinși și Voineag, Iacobici și Florența pentru funcțiile de procurori-șefi adjuncți, nu se rezolvă nimic, pentru că aceștia vor asigura continuitatea sistemului impus de Lia Savonea. Iar dacă îl acceptă pe Voineag după ce el însuși l-a criticat și după faptele prezentate în documentarul Recorder, ce credibilitate va mai avea Nicușor Dan?
Să așteptăm însă decizia motivată a președintelui. De altfel, ne-am propus doar să semnalăm nefericitele semnificații și consecințe ale unor deficiențe de comunicare. Nu uităm de gafele strigătoare la cer ale ministrului de Externe Oana Țoiu, care riscă să declanșeze un scandal politic gratuit pe care Ilie Bolojan încearcă în mod eroic să-l potolească, refuzând să trimită Corpul de control la MAE pentru a investiga gestionarea zborurilor de repatriere. Ne întrebăm totuși ce ar descoperi Corpul de control al premierului dacă s-ar duce la MAE.
De Oana Țoiu ne vom ocupa separat, căci scandalul nu va muri. În acest moment observăm doar că premierul Bolojan pare singurul care înțelege că, în situația financiară precară în care se află, România nu are nevoie de scandaluri, ci de lideri responsabili și capabili să mențină credibilitatea guvernării și sprijinul cetățenilor în lunile dificile care ne așteaptă. Credibilitatea cere însă ca liderii politici să dea dovadă de transparență, să-i respecte pe cetățeni și să nu eșueze în bâlbâieli, ezitări sau chiar minciuni. Dacă vor fi percepuți ca lipsiți de onestitate, atunci nu vom mai vorbi de simple inabilități de comunicare, ci de grave tentative de a ascunde mai multe schelete în dulap. Ceea ce probabil și sunt.
