Când istoria își ia viteza și vremurile devin din ce în ce mai interesante, a alege dintre atâtea subiecte este o misiune ingrate, din cauza costului de oportunitate. Ce articol ar fi ieșit despre cea mai nouă succesiune de elucubrații (de o lungime fidelcastriană) a celui care consideră că după ce a făcut America ‘the hottest country in the world’ (în sens epsteinian, nu de încălzire globală) merită o medalie de onoare a Congresului American, dar a fost ‘informat că nu poate să și-o acorde singur’!? Ce articol ar fi ieșit despre cel mai nou semnal al președintelui nostru – prin absența sa de la Kiev – că am ales anul trecut nu răul, ci suveranistul cel mai mic (știu, o să spuneți iar că exagerez, dar am mai exagerat și cu Trump și mi s-a dat pe urmă dreptate)!?
Dar despre aceste lucruri am mai scris și nu aș fi adus niciun argument nou, așa că astăzi voi aborda un subiect mai personal. Ca și profesorul Cristian Preda, coleg de comunitate liberală (nu și academică, deoarece în România este se pare mult mai dificil de intrat în această zonă decât în țări și universități mult mai sus în clasamentele globale), sunt posesorul unei hârtii, obținute tot în afara țării, pe care scrie ‘diplomă de doctor’. În ciuda impresiei unora, cărora le e mai ușor să urle împotriva ‘privilegiaților’ cu diplomă decât să își desăvârșească propria educație, această hârtie se obține foarte greu, dacă nu ești din specia Radu Marinescu. Mie mi-a luat patru ani de nopți nedormite, bani cheltuiți (pentru că bursa nu acoperă nicăieri cheltuielile reale), timp pierdut în care aș fi putut câștiga bani, frustrare pentru că viziunea ta nu se potrivește de multe ori cu cea a evaluatorilor sau coordonatorilor, iar în China unele subiecte sunt tabu (eu m-am răzbunat cumva după câteva refuzuri prin abordarea unei teme aparent inocente: prigoana politică asupra instituțiilor religioase în Republica Socialistă România). Diploma de doctor nu te face mai deștept (sunt oameni mult mai pregătiți și inteligenți decât mine care nu o au), nu te face expert în niciun domeniu (trist, dar adevărat), dar arată că ai focusul, disciplina și determinarea necesare pentru a înțelege în profunzime un aspect al realității și a aduce o contribuție, cât de mică, la evoluția cunoașterii umane.
De aceea nu am de gând să o rup în fața camerelor, mai ales că un asemenea gest ar avea un impact nesemnificativ comparativ cu cel al domnului profesor Cristian Preda. Țin totuși să remarc câteva lucruri legate de acest gest, care, recunosc, m-a afectat din momentul în care l-am văzut în direct:
În primul rând, Ilie Bolojan nu are doctorat. Asta nu ar fi în principiu o problemă în sine, dar mi se pare de bun simț și nu elitism că oamenii fără doctorat să nu ia decizii privind importanța, pecuniară sau simbolică, a doctoratului în societate. Mai bine l-ar fi lăsat, de exemplu, pe Radu Marinescu să ia o astfel de decizie, ținând cont de ‘anvergura’ academică a celui din urmă. Adică Bolojan, astăzi și ministru al educației, tolerează miniștri plagiatori în propriul guvern, dar ia o măsură care nu doar că face economii simbolice la buget, ci și transmite un mesaj, la fel de simbolic: valoarea educației formale în România este scăzută. Există și unele argumente: pe de o parte sistemul de educație și cercetare este hiper-birocratizat și, ca orice birocrație, promovează de multe ori incompetența în scop de autoconservare și menținere a privilegiilor celor ce dețin cheile sistemului, iar pe de alta pentru că este, pe alocuri, corupt și aservit politicului, cu multe instituții-imprimantă și niște poziții rușinoase în rankingurile internaționale. Cadrele didactice sunt foarte prost plătite comparativ cu alte țări, iar calitatea serviciului prestat nu poate fi foarte ridicată decât în cazul unor oameni pasionați. Sistemul de educație nu mai răspunde întru totul nevoilor societății în ansamblu, și mai ales ale pieței muncii. Birocratizându-se și izolându-se într-un turn de fildeș, lumea academică (nu doar de la noi) a ales să își ignore funcția socială, optând pentru o iluzorie izolare aristocratică.
Dincolo de asta însă, să ne aducem aminte că educația formală a apărut atunci când statul a decis că, pentru a avea ‘cetățeni’, trebuie să preia de la familie (părinți) această funcție în vederea creării unei paradigme comune care să susțină epistemic propria sa existență. Fără educație formală nu ar fi existat statul modern, pentru că nu ar fi existat cetățeni. Astăzi, funcția respectivă e preluată de social media, cu rezultatul inevitabil al fragmentării în realități și bule create de algoritmi. Ajungem astfel la celebrul specialist de Facebook, care de exemplu știe el că Nicușor Dan a obținut fraudulos titlul de doctor în Franța pentru că a citit niște postări cu scris mare pe fond colorat. Este expert în orice, de la epidemiologie la relații internaționale și nu are nevoie de bucăți de hârtie care să-i confirme expertiza, pentru că i se pare că a avea o voce (un cont de TikTok) este echivalent cu a avea o opinie relevantă despre orice. Până de curând, vocea era rezervată unor minți relativ competente, mai mult sau mai puțin obiective sau interesate, dar astăzi comunicarea publică s-a democratizat până în punctul în care nici măcar nu mai este nevoie să fii om pentru a contribui la ea. Uităm însă prea des că democrația liberală este dependentă de educația formală, riscând altfel să degenereze în ceea ce Aristotel numea ohlomcrație (guvernarea gloatei) și, ulterior, în haos și dictatură. Fără cetățeni capabili să subordoneze interesul personal binelui comun nu există democrație, iar asta se ÎNVAȚĂ. Sălile de curs sunt, după cum remarcă John Dewey, laboratoare ale democrației, în care se practică negocierea regulilor, respectul reciproc și rezolvarea comună a problemelor. Educația nu este un lux, ci condiția de posibilitate a unui stat de drept. Fiecare regim autoritar din istorie a început prin atacarea educației liberale (generatoare de inovație și spirit critic) prin subfinanțare, contraselectie, desconsiderarea intelectualilor. E adevărat și că România a moștenit acest sistem conceput pentru a forma supuși ascultători ai regimului socialist și nu a făcut niciodată vreun efort să-l reformeze cu adevărat. Predând un semestru într-o universitate din Coreea de Nord am văzut cât de serioși sunt studenții și cât de mare este importanța acordată educației, pentru că până și în țara cu un singur gras au înțeles că niciun sistem nu poate supraviețui dacă nu își educă cetățenii în ‘spiritul’ ideologiei oficiale (adică dacă nu-i spală pe creiere). În orice caz, în China diploma de doctor aduce mult mai mult prestigiu și venituri suplimentare decât în Europa, situație valabilă și în alte țări asiatice în care am locuit sau stat mai mult timp: Mongolia, Japonia, Tailanda, Malaezia, Indonezia sau Singapore, existând chiar o obsesie pentru rezultate (note, punctaje), care e explicabilă demografic în condițiile concentrărilor mari de populație, însă uneori dăunează creativității. Singapore însă a ajuns unde este (nu exagerez, cu câteva decenii bune înaintea Europei) după ce a investit în anii 60, la începuturile existenței sale, 30% din bugetul său foarte restrâns pe atunci în educație.
În Italia am observat de asemenea că valoarea și respectul acordat educației formale sunt în scădere, iar violențele la adresa profesorilor sunt în creștere. Ca și în România, succesul, în special în rândul tinerilor, nu se mai construiește din hârtia diplomelor ci din reacții pe social media, și nu e o coincidență faptul că în ambele țări (ca și în alte părți ale Europei) popularitatea extremismului de dreapta este în creștere.
Domnule Bolojan, în ciuda lecțiilor de minimizare a cheltuielilor, educația, al cărei ministru sunteți (sper nu pentru mult timp) este investiția fundamentală în perpetuarea instituțiilor democratice și nu este compatibilă ontologic cu apucăturile dumneavoastră contabile, și ele de o eficiență contestabilă. În cazul în care nu știați, România ocupă ultimul loc ca și procent de cheltuieli din PIB pentru educație cu o consecvență îmbucurătoare doar pentru vechii suveraniști roșii și neosuveraniștii aurii, care își plantează semințele electorale pe solul fertil al analfabetismului funcțional. Aveți dreptate să spuneți că sporul de doctorat nu există în alte state, dar asta se întâmplă pentru că acolo educația și cercetarea sunt remunerate suficient. Spuneți că nu de diplome ducem lipsă, ci de competențe, dar suntem țara din UE cu cei mai puțin absolvenți de studii superioare și competențele acelea ar trebui să fie create de un sistem de educație accesibil, eficient și modern, departe de acela pe care îl păstoriți ca premier și ministru al educației. Dacă nu vă puteți depăși condiția de contabil mediocru și nu înțelegeți semnificația simbolică a acțiunilor și declarațiilor dumneavoastră, preferând frecții la picioarele de lemn ale birocrației supradimensionate și corupte pe care o păstoriți, o să eșuați lamentabil în efortul dumneavoastră de a redresa corabia găurită numită statul român și vă veți îneca și puținul capital de popularitate rămas. Vreți dedicare și determinare? Plătiți bine oameni care muncesc într-adevăr pentru această țară și nu răsplătiți plagiatul, pentru că subfinanțarea educației va fi plătită cu dobândă în expertiză de Facebook și voturi pentru Georgescu, Simion, Șoșoacă și Grindeanu! Educația nu trebuie doar finanțată, ci și reformată, modernizată și debirocratizată, și dacă dumneavoastră ca premier și ministru al educației nu sunteți în poziția de a face asta, nu știu cine o poate face. Altfel, dacă dumneavoastră vi se rupe, chiar dacă nu o să ne rupem toți diplomele (unii, ca predecesorul dumneavoastră Marcel Ciolacu, pentru că pur și simplu nu dețin așa ceva), o să ni se rupă și nouă, celor o mână de masochiști rămași și o să rămâneți în țara dumneavoastră, birocrația și electoratul suveranist, să vedem atunci cui mai țineți lecții de ‘corectitudine și cinste’.
