Câteva cifre publicate de Institutul Național de Statistică au declanșat o nouă păruială generală. Pesediștii îi cer lui Bolojan să plece, fiindcă a dus țara-n recesiune, anti-pesediștii le amintesc lui Ciolacu și Grindeanu că sunt vinovați pentru un deficit uriaș, fostul premier refugiat la Buzău se ceartă cu INS fiindcă ar fi schimbat cifrele economice din glorioasele vremuri când el se afla la Palatul Victoria, președintele se bagă în vorbă, ca să ne convingă că recesiunea e semn de sănătate, nu de boală și tot așa.
Ca și cum ar fi nevoie de niscaiva procente ștampilate INS ca să ne dăm seama dacă economia merge bine sau nu, dacă viața e mai scumpă sau mai ieftină, dacă simțim vreo satisfacție ori doar furie.
De fapt, problema e alta. Recesiunea cea mai gravă e politică.
Democrația noastră continuă să facă pași înapoi.
Coaliția pare să fi găsit un singur consens, cel privitor la taxele sporite. În rest ne-a oferit dispute și amânări. Votanții celor patru partide sunt, de aceea, nemulțumiți, fiecare în tabăra lui, dar și toți împreună. Useriștii ar vrea mai multe reforme, pesediștii visează să trăiască din nou ca-n anii în care Ciolacu arunca bani în stânga și-n dreapta, o parte din PNL plânge după Ciucă, Rareș Bogdan și Antonescu, iar udemeriștii s-au trezit că taxele locale nu le prea plac.
Ansamblul votanților pesediști, peneliști, useriști și udemerești sunt derutați, fiindcă nimeni nu-și asumă guvernarea pe de-a-ntregul și nimeni nu face un pas în spate.
Până și premierul Bolojan pare să-și fi pierdut răbdarea: deunăzi, el a declarat că mandatul său e o povară și că abia așteaptă să se încheie. Cei mai parșivi sunt Grindeanu & co. Care critică propriul guvern mai aprig decât AUR.
USR pare împăcat cu soarta tristă în care se găsește: partenerii de coaliție n-au găsit timp, din noiembrie încoace, nici măcar pentru înlocuirea Renatei Weber cu avocata propusă de Dominic Fritz, pentru una dintre puținele demnități publice de mare impact politic cedate useriștilor.
În țările unde coalițiile sunt mecanisme rodate, planul de guvernare e detaliat înainte de a porni la drum și, după aceea, aplicat la virgulă. Iar dacă vreun partener se răzgândește, dacă simte că nu-și mai are locul în guvern, pleacă. Nu rescrie istoria, nu critică premierul pe care l-a agreat, nu le explică partenerilor – care pot fi mai mulți decât în cazul nostru! – că sunt periculoși și nefrecventabili. La noi e fix pe dos.
Ce îngrijorează e indolența președintelui. Care ține să contrazică evidența și să ne explice că, de fapt, nu înțelegem noi, chiar votanții săi, ce bine merge coaliția, dincolo de torentul vorbelor de ocară pe care le aruncă pesediștii către PNL și USR, dincolo de întârzierile nepermise ale unor gesturi banale cum sunt numirea directorilor de la SRI sau SIE, dincolo de tergiversarea deciziilor pe care le are de luat CCR privind pensiile magistraților, dincolo de depresia creată de sporirea taxelor locale ș.a.m.d.
Trăim o recesiune politică severă, iar unii din suporterii entuziaști ai lui N. Dan au început să se teamă că acesta va urma calea pe care a apucat-o și Klaus Iohannis. Adevărul e că nu-i bine să încerce să-l imite pe fostul președinte, fiindcă ar putea să reușească foarte bine.
