Într-o lucrare intitulată Despre demnitatea Europei, Constantin Noica susține că noi, europenii, suntem ceea ce suntem datorită culturii și civilizației noastre bimilenare, bazate pe moștenirea greacă și romană. El pune în evidență un model care funcționează în întreaga lume și ale cărui elemente sunt schema, structura și modelul. Schema are la bază cuplul categorial unu-multiplu ce își creează apoi o structură potrivită pentru a supraviețui, a se impune, a se manifesta pe tot întinsul globului, căci cultura europeană este un ferment al civilizației umane.
Schimbările petrecute în plan mondial în ultimii 4-5 ani arată cum ne aflăm în profundă schimbare. Așa cum rezultă și din lucrările Forumului Economic Mondial, de la Davos, și cum a arătat, pe bună dreptate, premierul Canadei, Mark Carney, în sens propriu al termenului lumea s-a schimbat: ceea ce vedem în 2026 nu era prezent în 2020, dat fiind faptul că asistăm nu la o tranziție, ci la o ruptură; deci, schimbarea este profundă, permanentă și sistemică.
Vedem cu toții comportarea autoritară a liderilor ruși, americani sau chinezi; aceștia nu mai doresc să asculte de reguli sau de valori, și iau decizii bazate pe autoritatea celui puternic, adică pe forță. Nu numai în ceea ce privește negocierile, căci cu acești lideri nu se poate negocia, dar și, în general, tot ceea ce vine de la ei este impregnat cu forță și autoritate ce determină un ,,miros” complet toxic pentru restul țărilor, la propriu și la figurat, mici.
Cineva ar putea ridica observația că exact aici pedalează suveraniștii în ultimii ani – ei își doresc ca România să negocieze nu din poziția în genunchi, ci cu putere și demnitate. Problema este că nicio țară din Europa nu are puterea de a negocia singură cu un colos cum este Rusia, China sau America.
Deci, problema ridicată de suveraniști este complet greșit pusă; o țară mică, cum este România, nu contează absolut deloc la scară globală, ca și cum ar fi o muscă pe spinarea unui elefant. Or, șansa noastră este tocmai aderarea la UE, astfel încât forța noastră este forța unității și solidarității europene.
Exact aici sunt de văzut punctele slabe și punctele tari ale geopoliticii actuale. Departe de a susține că noua ordine mondială este mai puțin bună decât cea veche, cred că discuția ar trebui să fie pusă nu în termeni de bine și rău. Pur și simplu, noua ordine mondială există așa cum există, nu e nici mai bună, nici mai puțin bună decât altele. Avem nevoie să vedem părțile tari și mai puțin tari și să ne comportăm ca atare. Nu e loc nici de pesimism, de catastrofism sau extremism, dar nici de optimism exagerat. Europenii au nevoie să vadă, în mod eficient, care sunt părțile tari, respectiv mai puțin tari.
O parte din aceste aspecte sunt deja vizibile; unele dintre ele încep să se manifeste, generând tot felul de reacții (nu numai la noi, ci în toată lumea), și anume teama pe care o provoacă. Oamenii nu știu ce îi așteaptă în viitorul apropiat, așa cum, de exemplu, danezii se tem că vor vedea Groenlanda invadată. În plus, incertitudinea poate determina temeri pe piețele financiare, și vedem adesea cum se manifestă asta pe burse, prin speculații financiare, vânzări sau cumpărări compulsive etc. Probabil că aspectul cel mai îngrijorător este legat de extremism, aflat în creștere în toate țările europene, și aflat în legătură directă, cauzală cu autoritarismul promovat de liderii ruși sau americani. Oboseala, plictiseala de democrație îi face pe unii tineri să dorească regimuri mai autoritare, pe considerentul că forța ar fi suficientă pentru a se asigura demnitatea unei poziții. Ei nu pot înțelege contradicția din miezul acestor susțineri, și anume că într-un regim autoritar este imposibil să îți spui părerea, să faci demonstrații sau să ai libertate de exprimare. Drepturile omului sunt promovate și respectate exclusiv în țările democratice, nicidecum în cele autoritariste – cazul Statelor Unite fiind, și aici, unul special. Voi spune numai că există diferențe uriașe între unele aspecte ale vieții din Europa în raport cu viața din SUA: lipsa asigurărilor de sănătate, probleme în ce privește dreptul la muncă și la educație, portul de arme etc.
Punctele tari ale situației geopolitice actuale sunt numeroase, poate chiar mai numeroase decât cele slabe. În primul rând, europenii se pot organiza politic și militar. Aflată în discuții de mulți ani, armata europeană are acum toate motivele să fie creată. Creșterea sumelor pentru înarmare, așa cum s-a stabilit pentru următorii ani, va avea darul să întărească Uniunea, astfel încât să fie un actor puternic și eficient la scară globală.
În al doilea rând, a venit momentul, cred, pentru o funcție executivă la nivelul Uniunii – avem Parlament European, avem guvern (Comisia Europeană), dar ne lipsește o instituție care să conducă treburile curente, și mai ales să ia decizii rapide în momente de criză. Avem nevoie de un președinte executiv al Uniunii, ce ar putea fi ales prin vot, fie universal, fie de către Parlamentul European, și care să aibă puterea de a lua decizii foarte rapid.
Este momentul acum să vorbesc despre statul de drept și democrație. Modelul cultural european, inclusiv teoria filosofică susținută de Noica, se bazează pe democrație, stat de drept, drepturi și libertăți ale omului. Tăria bătrânului continent aici este, câtă vreme valorile urmate de două milenii sunt cele pe care ne bazăm și pe care le promovăm și apărăm. Războaiele mondiale, cele două cumplite catastrofe din secolul XX, pot fi văzute tot din această perspectivă – au fost bătălii pentru valorile în care credem. Democrația a învins mereu, inclusiv noaptea comunistă.
Modelul european este nu numai viu și puternic, dar arată cum societatea este mereu în evoluție, creându-și mecanisme de supraviețuire (nu am putea azi, de exemplu, să adoptăm democrația ateniană, de acum două milenii), ce pot fi benefice pentru întregul spațiu european dar și pentru alte continente.
Per a contrario, un regim care neagă democrația, cum este cel autoritarist, nu poate supraviețui; niciodată în istorie, forța, violența, agresiunea nu au fost viabile pe termen mediu și lung (așa cum demonstrează, de exemplu, Hanno Sauer, în Inventarea binelui și răului); au fost mai degrabă excepția ce întărește regula.
