Schimbarea nu a venit treptat. A venit abrupt. Momentul în care Donald Trump a ajuns la Casa Albă a coincis cu momentul în care diplomația, element esențial al relațiilor internaționale, a fost pur și simplu anulat. Nu a fost doar un discurs mai dur sau o schimbare de stil, ci o viziune proprie despre a conduce lumea ca o companie. O viziune în care statele nu mai sunt parteneri, ci active, iar relațiile dintre ele seamănă mai degrabă cu oferte agresive de preluare decât cu alianțe construite în timp.
Trump nu este interesat de orice cadru existent și nici să-l adapteze. Îl ignoră. A declarat că nu-l interesează dreptul internațional. A retras SUA din 66 de organizații internaționale. Nu este clar nici măcar în ce măsură respectă reguli economice sau comerciale clasice. Negociază dintr-o poziție de forță, folosind presiunea și dominarea ca instrumente legitime, aparent fără o strategie, ci funcție de cum decurg lucrurile – unii i-ar spune versatilitate, alții labilitate. A cerut loialitate și-a numit oamenii pe pare că exclusiv pe acest criteriu, testează constant limitele și a transformat flatarea într-o monedă de schimb. Megalomania nu e un accident de personalitate, ci parte integrantă a modului în care exercită puterea.
Prima reacție a fanilor lui Trump a fost că a înlăturat ipocrizia din relațiile internaționale – altfel spus, a făcut pe față ce până acum alții au facut-o mai discret; cu alte cuvinte a eliminat deliberat componenta diplomatică și a arătat că un astfel de model este posibil. Că poți conduce cea mai mare putere a lumii fără să mai mimezi respectarea regulilor comune, fără să mai justifici deciziile prin valori și fără să mai construiești consens.Ultima făcută, Consiliul pentru pace, cu accesul pe bani. E invitată și Rusia.
Putem spune că politica externă a lui Trump este una pur tranzacțională. Am putea merge pe varianta supraviețuirii cumva până i se termină mandatul. Dar dacă asta nu se termină cu Trump? Problema nu mai este dacă acest stil ne place sau ne irită. Problema este dacă lumea se adaptează la el. De nevoie sau voluntar. Dacă relațiile dintre state pot funcționa, pe termen mediu și lung, într-un registru dominat de forță, presiune și tranzacții rapide. Dacă acest mod de a conduce devine regula, nu excepția. Și dacă ordinea internațională construită după al Doilea Război Mondial mai are capacitatea de a funcționa într-un asemenea cadru.
Pentru că, odată acceptată această schimbare, întrebarea nu mai este cine o inițiază, ci cine reușește să trăiască în ea.
În acest context, inclusiv discuția despre securitate se schimbă. Securitatea nu mai este un angajament relativ stabil, derivat din apartenență la organizații cu valori și reguli comune, ci un bun care se renegociază constant. Nu mai contează atât de mult promisiunile pe termen lung, cât ceea ce poți oferi imediat. Nu cadrul contează, ci raportul de forță de moment.
Pentru România, problema devine una strict practică. Nu ține de valori declarate și nici de poziționări morale. Ține de capacitate. Avem capacitatea administrativă, politică și umană de a funcționa într-o lume în care regulile sunt fluide, iar negocierile sunt dure? Avem oameni care pot susține astfel de negocieri fără să transforme interesul național într-o monedă de schimb personală? Și, mai ales, avem ceva real de tranzacționat?
Pentru că într-o politică externă tranzacțională pe acest nou model nu contează ce ești, ci ce oferi. Poziția geografică, rolul în arhitectura de securitate, stabilitatea relativă într-o regiune complicată pot fi active. Dar sunt ele suficiente într-o lume în care toate aceste lucruri se reevaluează constant? Sau riscăm să descoperim că avem foarte puține pârghii reale, dincolo de cele pe care deja le folosim aproape reflex?
Problema nu este doar ce oferim, ci cine negociază. Politica tranzacțională de tip Trump nu se face cu diplomați formați în logica compromisului și nici cu politicieni obișnuiți cu consensul, indiferent unde sunt școliți, indiferent unde și-au construit cariera Se face cu oameni care înțeleg puterea ca pe un instrument ce poate fi impus, nu doar gestionat. Oameni obișnuiți cu presiunea, cu confruntarea și cu pierderile asumate.
De unde vin acești oameni? Din mediul de afaceri? Poate. Dar aici apare o diferență esențială, pe care o evităm de obicei. Nu orice om de afaceri este pregătit pentru un astfel de joc. Contează mediul în care și-a construit afacerea.
În România, multe dintre marile businessuri s-au dezvoltat într-un cadru relațional, în proximitatea statului. Nu este o judecată morală, ci o constatare. Dar într-o lume în care relațiile se rup rapid, iar negocierile sunt dure și imprevizibile, această experiență s-ar putea să nu fie un avantaj. Politica externă tranzacțională nu funcționează pe stabilitate relațională, ci pe interese care se schimbă rapid.
Să presupunem totuși că există oameni cu experiență reală de business global, obișnuiți cu piețe financiare, fonduri, achiziții, preluări ostile. Sunt ei dispuși să intre în politică? Și, dacă intră, o fac pentru a reprezenta statul sau pentru a-și proiecta propria putere?
Aici apare unul dintre cele mai mari riscuri ale acestui model. Politica externă încetează să mai fie expresia unui interes național formulat colectiv și devine extensia voinței celui care negociază. Statul se personalizează, iar linia dintre interes public și interes privat devine tot mai greu de distins.
În acest context, ideea unei politici externe bazate pe protejarea celor slabi, pe drepturi și libertăți fundamentale, nu dispare complet, dar își pierde forța reală. Valorile mai rămân în discurs, dar nu mai sunt cele care stabilesc direcția. Ele explică, dar nu decid.
Poate că întrebarea reală nu este dacă Trump este o anomalie. Ci dacă lumea este pregătită să accepte că acest tip de conducere extins. Mai devreme sau mai târziu. Iar dacă răspunsul este da, atunci problema nu mai este Trump. Problema este capacitatea noastră – ca state, ca societăți, ca umanitate – de a funcționa într-o lume în care diplomația nu mai este regula, ci doar, cel mult una dintre opțiuni.
