Europa pare că a reînțeles în sfârșit ceea ce susțin încă din mandatul precedent al lui Trump (inclusiv aici pe Comunitatea Liberală), învățată de subsemnatul crescând într-un cartier periculos: cu un bully nu se poate ‘negocia’ ca să te lase în pace, pentru că a ceda ceva e semn de slăbiciune, iar cererile vor crește continuu. Mai bine reacționezi, îți iei o bătaie-două, dar îi câștigi respectul și eviți problemele pe viitor. Dacă acum aproape un secol lumea civilizată ar fi făcut la fel și cu alt narcisist patologic, istoria ar fi arătat altfel. Culmea, până de curând am mai repetat figura cu alt psihopat, cu aceleași rezultate. Învățăm greu, dar reacția în problema Groenlandei îmi dă motive de optimism.
Bineînțeles, în România s-au trezit ‘realiștii’ să ne explice că Trump are dreptate când a declarat că, dacă nu iau americanii Groenlanda, o iau rușii și chinezii, sau că încă avem nevoie de americani să ne apere (prin NATO), sau că oricum ne-o iau, așa că măcar să obținem ceva.
Eu când aud de realiști din ăștia de ocazie, îmi pun mereu întrebarea: realitatea cui? Realpolitik nu înseamnă lașitate, amoralitate, sau preluarea (interest sau nu) perspectivelor altora, ci o înțelegere precaută a intențiilor celorlalți și mijloace pragmatice de a te proteja împotriva lor (în cazul în care sunt ostile).
Să le luăm pe rând:
Rusia și China nu au capacitatea, și uneori nici intenția, de a-și proiecta puterea în acea zonă. China dorește, după cum am mai spus, să devină un jucător în zona arctică, dar știe că nu poate face asta decât prin intermediul Rusiei, și nu oricum, ci printr-o Rusie slabă (acesta fiind și unul din motivele pentru care îi susține în continuare în misiunea sinucigașă din Ucraina). În 2016 și 2018, companii chinezești au încercat să liciteze pentru infrastructura navală și aeroportuară, ofertele fiind respinse de către Danemarca. Același lucru s-a întâmplat și cu exploatările miniere, cum ar fi cea de la Kvanefjeld unde se exploatau metale rare, oprită de autorități sub pretextul problemelor de mediu. À propos de metale rare, acestea par mai degrabă una din mizele principale ale ideii americane de anexare, rezerva mondială fiind în proporție covârșitoare în mâinile Chinei, iar Groenlanda deținând a 8-a rezervă ca marime în lume.
De asemenea, China nu are o prezență militară în zonă, fapt confirmat de norvegieni și danezi. China în schimb, începând din 2018, a lucrat la construirea unui drum al mătăsii polar și a investit în stații de cercetare arctică în Islanda și Norvegia, însă prezența sa dincolo de zona rusă a rămas exclusiv comercială și firavă. Miza pare să fie reprezentată de o cale arctică prin care, odată cu topirea gheții, o navă chineză ar ajunge în Europa într-un timp infinit mai scurt decât prin strâmtoarea Malacca și canalul Suez (cel mult jumătate din timp). Această rută e deja folosită de chinezi, în special pentru a transporta petrol rusesc, și NU trece prin Groenlanda.
Prim-ministrul Groenlandei, Jens-Frederik Nielsen, a declarat că groenlandezii nu doresc să fie americani. Americanii ar fi de acord cu o invazie doar în proporție de 7% (probabil un procent asemănător ar fi de acord cu orice aberație). O invazie este strategic irațională pentru că ar duce la destrămarea NATO și ar lăsa SUA complet singure în fața provocării geopolitice a Chinei. Iraționalitatea pare însă să fie deviza politicii externe americane în al doilea mandat al lui Trump, iar sfârșitul acestuia e în competiție cronologică cu sfârșitul alianței nord-atlantice.
Totuși, lucrurile nu stau atât de rău pe cât ne place să ne văicărim în Europa. Departe de a fi echivalent cu apocalipsa, sfârșitul NATO ne-ar afecta mai puțin decât credem, mai ales dacă facem mutările corecte (cum ar fi federalizarea, o să menționez asta în fiecare articol). De ce?
În primul rând pentru că Rusia deja nu mai este capabilă să-și proiecteze puterea militară, și asta nu doar în Groenlanda, ci în general în Europa, în urma dezastrului logistic, economic, geopolitic, uman și militar rezultat în urma ‘operațiunii speciale’ din Ucraina. Au început deja să apară voci nemulțumite chiar în interiorul regimului, situație de neimaginat până anul trecut. Nu am susținut niciodată în trecut că Rusia este în pragul colapsului pentru că mi s-a părut propagandă de război, dar acum semnele sunt clare. Rusia nu mai este o putere militară globală, doar una nucleară, ceea ce nu este același lucru. Este doar o putere militară locală, incapabilă în prezent și în viitor de a reprezenta o amenințare pentru noi, mai ales în condițiile reînarmării agresive a Europei. Mai mult, criza politică ce va urma va fi exploatată crunt, așa cum am mai scris, de China, care în prezent reprezintă cea mai serioasă amenințare pentru Moscova, ceea ce la Kremlin se știe deja.
În al doilea rând, Armata de Eliberare a Poporului are ca unic obiectiv Taiwanul și, în sens mai larg, evadarea din barajul primului lanț de insule (Japonia-Taiwan-Filipine), care îi blochează accesul la Pacific și o împiedică să devină cu adevărat o mare putere. Nu există strategii de securitate în zona Atlantică sau Europeană care să fie de natură militară. Până și în ceea ce consideră ograda sa, China preferă negocierea și crearea de dependențe economice, punctate ocazional de acțiuni agresive menite să intimideze și să consolideze poziția de negociere. Pentru China, Taiwanul este o problemă atât de serioasă, încât, dacă ar fi putut, l-ar fi invadat deja. Însă deocamdată nu o poate face, cel puțin nu fără costuri imense pe care nu e dispusă să le achite, preferând tactica tradițională de așteptare. China nu reprezintă o amenințare militară pentru Europa, ci cel mult una economică sau tehnologică (în legătură cu care, din nou, trebuie să acționăm inteligent).
Vreți realism? Poftiți realism: principalul pericol militar de securitate pe termen mediu al Europei este în prezent SUA (în condițiile în care ne menținem sprijinul pentru Ucraina, evident), cel puțin până când noul președinte al Venezuelei (nu glumesc, așa s-a autodeclarat pe internet) va continua să locuiască la Casa Albă. Mai mult realism: NU putem răspunde militar la o invazie, în ciuda declarațiilor simpatice ale danezilor. Mai exact, nu putem face în prezent absolut nimic din acest punct de vedere, deci mai bine nu încercăm. Ce am putea face însă este să ridicăm la maxim costurile (economice și geopolitice) pentru o asemenea acțiune. Cum? Așa cum am învățat să facem și cu Rusia, și așa cum putem face cu orice bully, dacă rămânem uniți și avem lideri cu viziune.
Este evident că sfârșitul alianței nu ar fi un lucru bun pentru ordinea liberală, ci chiar un pas (al câtelea?) înapoi pentru orice putem numi civilizație, însă nu ar reprezenta sfârșitul, cu condiția să fim cu adevărat realiști în legătură cu asta. O Europă unită și puternică poate supraviețui până și unei invazii americane a Groenlandei, mai ales dacă ea se face sub conducerea unui clovn portocaliu. Însă o Europă slabă și divizată nu poate respira aerul tare al geopoliticii de secol 21, prin urmare nu ar putea supraviețui nici propriilor boli cronice, precum populismul extremist sau birocrația, și dacă se întâmplă asta, abia atunci va trebui să ne îngrijorăm cu privire la viitorul omenirii.
