„Nothing is certain except death and taxes” – „Nimic nu este sigur în afară de moarte și de impozite”, a afirmat în mod memorabil Benjamin Franklin în 1789. Nu știu în ce măsură era conștient de semnificația morbidă a alăturării implacabilității morții cu certitudinea că oamenii politici vor fi întotdeauna pregătiți să-și bage mâna până la cot în buzunarele celor guvernați, dar cert este că, începând de anul acesta, românii simt pe pielea lor efectele cinismului guvernanților.
Aceștia au ales să plaseze pe umerii contribuabilului de rând prețul corupției care cangrenează societatea, politica și administrația.
Pentru toți românii care nu și-au băut banii, anul a debutat cu surpriza neplăcută a unor impozite mărite de câteva ori: nu numai că autoritățile locale au fost autorizate să sporească impozitele pe proprietate cu 70-80%, dar a fost mărită și baza de impozitare prin reevaluarea proprietăților după grile știute doar de guvernanți.
Mai mult, au fost reduse toate bonificațiile aplicate în funcție de vechimea clădirii, deși o locuință mai veche necesită reparații și lucrări de întreținere mai costisitoare. Astfel de facilități există în alte țări, inclusiv în Marea Britanie, unde cheltuielile cu reparațiile se scad din venitul impozabil, dar la noi aceste reduceri au fost eliminate – din grijă pentru cetățean și pentru fondul locativ, desigur. Așa se face că impozitele pe proprietate nu au crescut doar cu 70%, ci cu mult mai mult, în funcție de cât de lacomă și de lipsită de bun-simț față de cetățeni a fost fiecare primărie în parte.
Raționamentul Guvernului când a decis, cu acordul tuturor partidelor din coaliție (căci în privința taxării cetățenilor nu au apărut disensiuni), să mărească impozitele pe proprietate și pe mașini după bunul plac, a fost că, oferind autorităților locale surse de finanțare alternative, va reduce sumele acordate acestora de la nivel central, păstrând astfel mai mulți bani din impozitul pe venit pentru a diminua deficitul. În consecință și în mod corect, sumele alocate din acest impozit și din TVA autorităților locale sunt planificate să rămână la nivelul anului 2025.
Din acest motiv s-au revoltat aleșii PSD (în frunte cu Olguța Vasilescu și Marcel Ciolacu, autorul deficitului record pe care ne chinuim să-l finanțăm) și cei din PNL – aripa mafiotă (Hubert Thuma). Imoralitatea acestei poziții nici nu mai trebuie demonstrată, pentru că este limpede că primarii și președinții de CJ din coaliție nu acceptă nicio reducere de cheltuieli, ci le pretind doar cetățenilor să strângă cureaua.
Dar lipsa de moralitate se situează la temelia întregului demers al coaliției, deoarece banii scoși cu forța din buzunarele cetățenilor sunt aruncați într-o administrație nereformată, în care angajările au crescut cu 70%. Nimeni nu poate garanta, așadar, că banii contribuabililor vor fi cheltuiți judicios și nu pentru alimentarea în continuare a clientelei politice.
O reformă este, într-adevăr, în plan, dar ea nu va produce efecte imediate. Mai mult, fiecare pas al aplicării ei riscă să fie sabotat de câte un nou scandal declanșat de PSD. Pe termen lung, poate că unii primari nu vor mai fi aleși dacă oamenii vor vedea că banii lor sunt cheltuiți discreționar, dar acest lucru cere timp, iar în mediul rural va funcționa mai greu.
Totodată, și acesta este un aspect esențial, primarii în funcție, fie ei mizerabili administratori sau corupți, sunt avantajați de alegerile locale într-un singur tur de scrutin. În ciuda solicitărilor societății civile, niciun partid din actuala coaliție, cu excepția USR, și nici măcar premierul nu manifestă disponibilitatea de a adopta alegerile în două tururi, așa cum ar fi corect.
Cât de moral este, așadar, să mărești impozitarea înainte să reformezi administrația și fără să te asiguri că aleșii locali au legitimitatea pe care o pot garanta doar alegerile în două tururi? Întrebarea este evident retorică, dar nu este singura: cât de echitabil este să impui creșterea fiscalității fără să ai un mandat democratic în acest sens și, mai ales, dintr-odată, în mod brutal?
Vorbim despre aceeași coaliție care este de acord să negocieze tranziții de 10-15 ani pentru „speciali”, fie că sunt magistrați sau angajați ai instituțiilor de forță și ai serviciilor secrete, admițând astfel implicit că există cel puțin două categorii de cetățeni: speciali și ne-speciali, ca să nu spunem ordinari.
Desigur, reprezentanții coaliției (fără deosebire de partid și fără jenă) argumentează că taxele erau „prea mici” și că „nu erau colectate”. Mai mult, ușurarea poverii fiscale cândva, în viitor, este condiționată de prim-ministru de îmbunătățirea colectării, de parcă această sarcină ar fi responsabilitatea contribuabilului și nu a statului! Dar ANAF pare un stat în stat asupra căruia autoritățile statului nu au nicio putere.
Aflăm din anunțurile triumfaliste ale consilierilor premierului că execuția bugetară atestă o creștere a veniturilor bugetare și o scădere a cheltuielilor. Nu aflăm însă ce contribuție au avut mărirea TVA și inflația la creșterea acestor venituri și nu se suflă nicio vorbă despre executarea marilor evazioniști.
Vicepremierul Oana Gheorghiu a început să studieze dezmățul financiar din companiile de stat, dar nu promite că se va face ordine prea curând în acest sector și nu are idee cum vor fi abordate companiile de stat cu datorii mari. Suntem doar la stadiul inițial al unei analize, iar programe de măsuri concrete nu există. Digitalizarea, care ar îmbunătăți colectarea, merge și ea în ritm „balcanic”, ni se spune: adică bazele de date au fost toate identificate, dar nu au fost încă unificate. Nu știm când se va realiza unificarea și credem că nici guvernanții nu știu. Dar certe sunt, nu-i așa, doar moartea și impozitele, nu reformele.
Rezumând, în absența reformelor de substanță, fără o luptă anticorupție eficientă și o administrație corectă, taxarea excesivă în ritm brutal nu face altceva decât să alimenteze un sistem corupt. Deocamdată, aici sunt banii dumneavoastră. Totodată, argumentul taxelor „prea mici” poate fi ușor demontat, dar noi nu avem o presă pregătită și dispusă să o facă. Totuși, cert este că în Europa unele state (de pildă, Malta) nu percep taxe pe proprietate, în altele (precum Bulgaria) ele sunt mici, iar în altele nu sunt taxate locuințele principale, ci doar casele de vacanță. Există și state cu taxe mari pe proprietate, ca sora noastră mai mare, Franța, dar de ce trebuie să le luăm doar pe ele ca model?
Motivul adevărat al sporirii fiscalității nu este deci o obligație la nivel UE de a-i sancționa pe proprietari — care oricum și-au achiziționat bunurile prin munca lor, din venituri impozitate în prealabil — ci faptul că România este o țară coruptă, dusă de râpă de partidele care au guvernat-o până acum. Iar corupții, la noi, sunt protejați de legi și de instanțe și nu plătesc niciodată. Deci prețul corupției, exprimat prin deficite excesive, este plătit de cetățean.
Există o scuză universală pentru ritmul de melc al reformelor: opoziția permanentă a PSD și nevoia de stabilitate. Lipsa de bun-simț a „celui mai mare partid din Parlament” (căci de moralitate nu putem vorbi în cadrul partidului condus de Sorin Grindeanu) este bine cunoscută și demonstrată în fiecare zi, deoarece în fiecare zi PSD subminează public Guvernul din care face parte prin scandaluri succesive, menite să potolească hoardele suveraniste din interior. Dar a guverna alături de PSD fără a-l atinge nici cu o floare nu va transforma celelalte partide din coaliție în eroi, ci în complici.
Totodată, referitor la cel mai recent scandal — cel al plagiatului incontestabil al ministrului justiției, Radu Marinescu — dacă partidele din coaliție și premierul vor lăsa rezolvarea chestiunii la latitudinea PSD, atunci își vor pierde autoritatea morală. Mai ales după ce echipa reformistă a acceptat să piardă doi vicepremieri, dintre care unul era și ministru (Dragoș Anastasiu și Ionuț Moșteanu), pentru abateri de la standardele de integritate. Se știe că manifestarea neputinței este contraproductivă în plan politic, dar dacă partidele din coaliție vor să intre în istorie ca tovarăși de drum ai mafioților, cine suntem noi să-i împiedicăm?
Trăgând linie și lărgind cadrul, constatăm că o mare problemă a țării noastre în acest moment este absența unei opoziții liberale reale. Partidele pretins liberale din coaliție nu mai pot reclama această afiliere ideologică după ce au acceptat mărirea fiscalității — ca măsură de urgență și excepțională — fără să fi pregătit măcar un program de reforme liberale pentru relansarea țării. Măsurile administrative de eficientizare — deocamdată în fază embrionară — nu țin loc de reforme liberale. Iar fără reforme liberale profunde și ample — privatizare, concurență, stat de drept, transparență, respectarea regulilor, cultură publică democratică etc. — nicio țară nu se va elibera de dependența de stat, adică de cel mai prost și adesea corupt administrator.
Dar ordinea liberală pare deocamdată o utopie, iar coaliția de guvernare se îndreaptă inconștient, ca o somnambulă, spre un trist faliment moral, având drept corolar pierderea încrederii cetățenilor, inclusiv a clasei de mijloc, în politică și în politicieni. Știu că moralitatea este un termen considerat desuet, dar tare mă tem că vom simți brutal și direct consecințele ignorării imperativelor ei. Iar datul din umeri și mantra stabilității întru ticăloșie nu vor folosi la nimic atunci când extremiștii vor câștiga teren și se vor afla, metaforic vorbind, la porțile cetății.
