La început de 2026, Iranul se află din nou într-un moment critic. Protestele masive anti-regim, declanșate la finalul lui decembrie 2025, s-au extins în peste 150 de locații din cel puțin 20 de provincii, inclusiv Teheran, Isfahan, Mashhad, Shiraz, Kermanshah, Hamedan și Qom. Au avut loc confruntări violente cu forțele de securitate, inclusiv incendieri de clădiri guvernamentale, blocări de străzi și grevă în bazare. Aproximativ 16-17 protestatari au fost ucişi de forțele de securitate. Regimul a restricționat internetul și a folosit gaze lacrimogene, focuri de armă și arestări masive pentru a suprima mișcarea
Ce a pornit ca o reacție la colapsul economic s-a transformat într-un refuz explicit al teocrației islamice și într-o revendicare clară de schimbare de regim.
Iranul a mai cunoscut astfel de episoade. Dar contextul actual este diferit. Protestele din această perioadă apar într-un moment în care regimul nu este doar contestat social, ci vulnerabil structural, adică economic, demografic, instituțional și geopolitic. Iar implicațiile depășesc cu mult granițele Iranului.
Colapsul economic: scânteia previzibilă
Scânteia evidentă a fost economia. Protestele au început în Marele Bazar din Teheran, un barometru tradițional al nemulțumirii populare. Negustorii și-au închis magazinele în semn de protest față de prăbușirea accelerată a rialului. La începutul lui 2026, dolarul american a depășit pragul de aproximativ 1,45 milioane de riali, iar inflația a trecut de 42%. Prețurile la alimente și medicamente au explodat, iar milioane de iranieni au fost împinși în sărăcie severă.
O parte a universităților au fost mutate „temporar” online, oficial din cauza condițiilor meteo, dar în realitate pentru a preveni protestele studențești. Nemulțumirea economică nu este însă conjuncturală. Ea este rezultatul direct al unei politici sistematice de deturnare a resurselor naționale către obiective dubitabile în plan extern.
Regimul iranian cheltuie anual miliarde de dolari pentru susținerea rețelei sale de grupări proxy: Hezbollah în Liban, Hamas și Jihadul Islamic Palestinian în Gaza, rebelii Houthi în Yemen, precum și multiple miliții șiite în Irak și Siria. Acestea, desemnate ca fiind organizații teroriste de SUA și UE, nu servesc bunăstării populațiilor locale și cu atât mai puțin intereselor poporului iranian. Ele sunt instrumente ale ideologiei „exportului revoluției” și ale unei strategii regionale care a produs instabilitate, conflicte și distrugere pe scară largă.
„Nici Gaza, nici Liban”: mai mult decât un slogan economic
În acest context, sloganul „نه غزه نه لبنان، جانم فدای ایران” („Nici Gaza, nici Liban, viața mea pentru Iran”) capătă o semnificație mai profundă decât în trecut. Nu este doar o critică a cheltuielilor externe. Este o ruptură simbolică de pan-islamismul revoluționar și o revenire la un naționalism civic iranian: Iranul ca stat, nu ca revoluție permanentă.
Mesajul implicit este unul radical: refuzul sacrificiului continuu în numele unei ideologii care nu oferă nici prosperitate, nici demnitate. Protestatarii cer nu doar un trai mai decent, ci o redefinire a proiectului politic al statului iranian.
Alături de acest slogan apar lozinci precum „Moarte dictatorului!”, o referință directă la ayatollahul Ali Khamenei, dar și mesaje pro-monarhice, inclusiv „Trăiască Șahul!”, sau expresii de susținere pentru Reza Pahlavi fiul. Deși acesta rămâne o figură controversată, pare să se fi format în ultimele zile o coagulare mai clară în jurul lui său. În acest sens simbolismul contează căci oferă un punct de proiecție într-un sistem care a eliminat deliberat orice alternativă politică organizată.
Ce NU cer protestatarii – și de ce asta contează
Un element esențial, adesea trecut cu vederea, este ceea ce nu cer protestatarii. Nu cer reforme în interiorul sistemului. Nu cer alegeri „mai corecte”. Nu cer negocieri cu regimul. Cerința implicită este sfârșitul Republicii Islamice ca proiect politic.
Aceasta transformă protestele într-o provocare existențială pentru regim. Nu mai există spațiu real pentru compromisuri cosmetice sau concesii limitate. Din acest motiv, reacția autorităților este disproporționată și violentă: morți confirmați, sute de arestări, restricții severe de internet, folosirea muniției reale și a tunurilor cu apă în condiții de temperaturi scăzute.
Potrivit unor rapoarte de informații citate de surse precum The Times, Jerusalem Post și Iran International, Ayatollahul Ali Khamenei are un plan de rezervă pentru a fugi din Tehran spre Moscova, împreună cu până la 20 de apropiați, inclusiv membri ai familiei și consilieri, dacă forțele de securitate eșuează în a suprima protestele, dezertează sau refuză să urmeze ordinele. Planul este inspirat de evadarea aliatului său, Bashar al-Assad, din Siria în 2024, și implică adunarea de active, proprietăți și numerar în străinătate pentru a facilita plecarea. Există, de asemenea, informații care spun că un număr important de resurse militare americane au fost transportate noaptea trecută în Europa, iar acum se îndreaptă către Israel. Situația este fluidă, cu un accent pe pregătiri pentru potențiale intervenții.
Vulnerabilitatea invizibilă a regimului: lupte interne și succesiune
Dincolo de stradă, există o dimensiune mai puțin vizibilă, dar decisivă: fragmentarea internă a aparatului de putere. Regimul nu este un bloc monolitic. Există tensiuni între clerici și tehnocrați, între administrația civilă delegitimată și diferite facțiuni ale Gardienilor Revoluției, inclusiv între aripa militară și cea economică, afectată direct de colapsul financiar. Aceste fracturi explică de ce represiunea nu este uniformă în toate provinciile și de ce regimul pare mai nervos decât în valurile anterioare de proteste.
La aceasta se adaugă un subiect extrem de sensibil: criza succesiunii lui Ali Khamenei. La peste 86 de ani, liderul suprem nu are un succesor agreat. Fiul său, Mojtaba Khamenei, este profund contestat, iar Consiliul Experților este perceput ca lipsit de legitimitate reală. Protestele apar într-un moment în care orice semn de slăbiciune publică riscă să declanșeze lupte interne pentru putere. Această incertitudine amplifică reacția represivă și panica regimului.
Factorul demografic: ruptura generațională
Iranul este o societate tânără, urbanizată și conectată, condusă de o elită revoluționară îmbătrânită. Peste 60% din populație are sub 35 de ani. Această generație nu a trăit Revoluția Islamică și nu mai acceptă legitimitatea sa istorică. Femeile joacă un rol central în proteste, chiar și atunci când revendicările nu sunt formulate explicit în termeni feminiști.
Acest decalaj explică de ce protestele revin ciclic și de ce mesajul nu mai poate fi „resetat” prin represiune. Legitimitatea simbolică a regimului este erodată ireversibil.
Iranul și blocajul păcii regionale
Pentru cei care continuă să creadă că Israelul este principalul obstacol în calea păcii din Orientul Mijlociu sau care invocă îngrijorarea pentru soarta poporului palestinian, realitatea este incomodă: regimul mullahilor este factorul central care anulează orice normalizare durabilă în regiune.
Iranul, desemnat de SUA drept principal sponsor statal al terorismului încă din 1984, a alimentat conflictele în Gaza, Liban, Siria, Irak, Yemen și dincolo de acestea. Rezultatul a fost moarte, distrugere și radicalizare, inclusiv în Europa, în paralel cu jefuirea sistematică a resurselor poporului iranian.
Astăzi, regimul este mai izolat ca oricând. Rusia nu mai poate oferi garanții strategice solide, fiind consumată de războiul din Ucraina, iar China este interesată de stabilitate, nu de salvarea unei teocrații instabile. Iranul nu mai poate escalada regional fără costuri majore.
De ce sprijinul internațional contează
La nivel internațional, reacțiile sunt prudente, dar tensionate. Președintele SUA, Donald Trump, a avertizat public că America este „locked and loaded” în cazul unui masacru al protestatarilor pașnici. Noaptea trecută, pagina de social media a Departamentului de Stat în farsi a publicat un mesaj care indică o potențială intervenție americană în situația unor violențe comise de regim împotriva protestatarilor. Regimul de la Teheran a denunțat declarațiile la ONU, acuzând ingerințe externe. Devine evident însă că operațiunea de capturare a lui Maduro a ridicat nivelul de alertă al guvernului de la Teheran. Regimul mullahilor nu mai luptă pentru ideologie, ci pentru supraviețuire, iar istoria arată că în acel moment frica schimbă tabăra.
Ce ar putea urma?
Pe termen scurt, regimul are trei opțiuni reale: să supraviețuiască prin represiune totală, cu prețul pierderii definitive a legitimității; să se fractureze intern, printr-o lovitură de palat menită să salveze sistemul sacrificând liderul suprem; sau să intre într-un proces de colaps gradual, alimentat de criza economică, blocajul succesiunii și proteste recurente, până la un punct de ruptură declanșat de un eveniment imprevizibil. Există, bineînțeles şi scenariul unei intervenții externe realizată de SUA și Israel. Tentativa de a devia atenția prin escaladare externă rămâne o opțiune riscantă, dar limitată, întrucât Iranul nu mai are capacitatea geopolitică de a escalada fără costuri majore. Indiferent de scenariu, Republica Islamică nu mai gestionează stabilitatea, ci își negociază supraviețuirea.
Iranienii nu cer deschis o intervenție militară. Dar sunt extrem de sensibili la semnale simbolice de legitimitate externă. Declarațiile publice, presiunea diplomatică, monitorizarea internațională reduc frica, cresc costul represiunii și creează sentimentul că protestele nu sunt izolate.
Viitorul Iranului atârnă între un regim izolat și panicat și un popor care cere explicit libertate. Pentru țări precum România, care au trecut printr-o revoluție sângeroasă și pentru care sprijinul occidental a contat enorm, un mesaj de solidaritate nu ar trebui să fie controversat. Ar trebui să fie reflexul moral normal al unei societăți care știe ce înseamnă costul tăcerii.
