După o perioadă în care scriu doar articole negativ-critic-ironice, hai să mai schimbăm energia și văd dacă pot scrie și despre lucruri frumoase. În acest scop, trebuie să evit cu orice preț campania mizerabila de la Primăria București sau reacțiile de copil răsfățat ale unor magistrați la încercările de normalizare a situației pensiilor acestei categorii profesionale (mă întreb totuși, la asemenea dovezi de maturitate și responsabilitate socială, cum e posibil ca unii oameni să fie puși să decidă lucruri pentru și în numele societății? În societățile tradiționale, funcția juridică era îndeplinită de cei bătrâni și înțelepți. Magistrații noștri nu au răbdare să ajungă bătrâni ca să iasă la pensie, iar înțelepciunea se vede în deciziile de punere sau cercetare în libertate a unor corupți și sociopați care continuă să comită infracțiuni, unele revoltătoare, pentru care niciun unul dintre eroii independenței justiției nu își asumă vreo responsabilitate).
Gata, să trecem la lucrurile frumoase: Romanian Business Leaders e o organizație de genul celor care ne-ar trebui în număr mai mare în societatea românească. Formată din antreprenori și intraprenori, dezvoltă proiecte cu impact social, susține democrația liberală, e un excelent mediu de networking și încearcă, pe cât posibil, să rămână apolitică, deși simpatiile politice ale majorității antreprenorilor de top nu sunt nici surprinzătoare, nici secrete.
Zilele astea a avut evenimentul RBL Capital Românesc 360, una din rarele ocazii în care România a fost discutată dintr-o perspectivă integrată, analizându-se opt forme de capital care, în opinia organizatorilor, „definesc o economie modernă, competitivă și sustenabilă”: capitalul sportiv, cultural, artistic, social, de apărare, simbolic, uman și financiar.
Bineînțeles, această abordare implică și ideea de comodificare a oricărei activități, creații și interacțiuni umane, însă înainte să ne apuce vreun avant revoluționar anti-capitalist și să ne căutăm tricourile cu Che Guevara (care a avut așa ceva, nu eu), să vedem partea plină a paharului și chiar să ne bucure evoluția mediului de business și a nivelului antreprenorului mediu și de top din România, care măcar încearcă să treacă la următorul nivel, să nu se mai preocupe exclusiv de ‘bottom line’ și să înțeleagă că succesul nu doar că are multe căi prin care poate fi atins, nu doar că e dependent de contexte formate dintr-o complexitate de factori interconectați, ci poate avea și sensuri diferite în funcție de aceste contexte.
Dacă și politicienii noștri (unii dintre ei chiar prezenți la eveniment) ar avea măcar intenția de a adopta o astfel de perspectivă holistă și nu ar aspira la a fi, în cel mai bun caz, contabili, birocraţi sau mici administratori (iar în cel mai rău caz la a fi Grindeanu). Poate nu ar mai fi ei nevoiți să ceară mediului de afaceri să preia frâiele țării (declarația președintelui a fost de o sinceritate și impotență undeva la punctul de intersecție între admirabil, înduioșător și jenant).
Întorcându-ne la eveniment, cuiva i-a venit ideea discutabilă că persoana cea mai în măsură să vorbească despre capitalul social ar fi chiar autorul acestor rânduri, o misiune, recunosc, nu foarte grea, ținând cont că motivul pentru care toți acești antreprenori și profesioniști de top erau adunați acolo era exact generarea de capital social.
Ce este capitalul social? Teoria capitalului social este atât de controversată în lumea academică, încât se contestă și faptul că e teorie, și faptul că e capital, și faptul că e social. Dar, ca să găsim o cale de mijloc, să-l definim ca ‘valoarea derivată din interacțiuni sociale pozitive’ (pozitive, adică interacțiunea dintre Oana Gheorghiu și CSM de exemplu nu generează capital social). Această valoare rezultă din accesul la resursele derivate din relații sociale: informative, reciprocitate, suport, oportunitate, acțiune colectivă, identitate și altele. Sociologul Robert Putnam a popularizat conceptul de capital social în cartea sa ‘Bowling Alone’, plecând de la observația că acum câteva decenii, americanul de rând făcea parte din multe grupuri și organizații civice, formale sau informale, iar în orice club de bowling majoritatea copleșitoare a jucătorilor făceau parte dintr-un club. Astăzi, foarte puțini mai joacă bowling în cadru organizat sau mai fac parte din orice fel de club, iar asta se traduce la nivel macro printr-o dezintegrare a țesutului social (izolare, lipsă de implicare civică sau politică, dispariția rețelelor informale de suport și cooperare, etc.). De aceea organizații precum Romanian Business Leaders creează capital social prin simpla lor existență.
Capitalul social este de 3 feluri: cel de ‘bonding’ (între oameni fundamental asemănători, care fac parte dintr-un grup restrâns: familie, prieteni, același grup etnic, uneori același partid politic, etc.), cel de ‘bridging’ (între grupuri, profesii, generații, regiuni, etc. diferite) și cel de ‘linking’ (cu instituțiile sau indivizii care dețin puterea). Valuta în acest tip de capital este reprezentată de încredere, de care ducem lipsă în România mai mult decât de oricare alt tip de valută. Deși, dacă m-ați mai citit, știți că nu-mi plac cifrele, de această dată rezultatele cercetărilor sociologice sunt de o consistență remarcabilă: românii sunt la coada clasamentului în UE când vine vorba despre încrederea în concetățenii lor (în jur de 16%, media UE fiind de 40%), dar și de încrederea în instituții (în cădere liberă, mai ales când vine vorba despre politică). Singura excepție o reprezintă familia, în care peste 60% din români au încredere (tot sub media europeană), dar diferența arată că la noi tipul de capital social dominant este cel de bonding.
Cât ne costă lipsa capitalului social? Să mai vedem niște cifre: creșterea încrederii cu 15% reflectă o creștere a PIB/cap de locuitor mai mare cu 1% pe an în medie, regiunile cu capital social ridicat au o productivitate cu 20-30% mai mare conform OCDE. Capitalul social scăzut implică costuri de tranzacție mai ridicate (lipsa încrederii înseamnă că totul trebuie prevăzut în contracte și proceduri – un contract în Germania are în medie 30-50 de pagini și se negociază în 2-4 săptămâni, în timp ce în România are 200-400 de pagini și se negociază în 8-16 săptămâni, implicând costuri legale de până la 3 ori mai ridicate), cooperare și inovație reduse (cele două sunt legate – cooperarea produce inovație, dar România, după ce că investește mai puțin de 0,5% din PIB în inovație – o face și extrem de ineficient, obținând de 5 ori mai puține brevete/euro investit comparativ cu ecosisteme mature precum Germania sau Danemarca, unde proiectele de colaborare în inovație între universități și business sau între companii sunt, coincidență sau nu, tot de vreo 5 ori mai frecvente), ineficiență instituțională (manifestată prin lipsa cvasi-totală a parteneriatelor public-privat) și pierderea talentelor care ne costă estimativ 8-12 miliarde de euro anual și o sumă inestimabilă în taxe viitoare.
Dar cele mai importante pierderi legate de capitalul social scăzut nu se pot măsura în bani, ci se manifestă prin fragmentare. Diviziunile societății românești sunt adânci și multi-direcționale: între generații, între urban și rural, între cei care muncesc la stat și în mediul privat, între progresiști și suveraniști, între diasporă și cei de aici, între diversele bule create artificial de algoritmii de social media generatori de indignare, anxietate și ură ca să ne mai poată vinde ceva.
Capitalul social este un concept atât de controversat încât nici măcar nu e întotdeauna pozitiv. Cel de tip ‘bonding’, care creează legături puternice și încredere între membrii unui grup, poate izola acel grup și poate chiar determina crearea unui sistem alternativ de norme și valori. Știți cine au mult capital social de bonding? Grupurile de crimă organizată și rețelele de corupție, care funcționează pe ‘încredere’ și au scopul de a concentra resursele în mâinile unor indivizi în detrimentul interesului general al societății. Problema apare când trebuie să mărești rețeaua din diverse motive, și nu poți domnule să ai încredere într-unii ca Drulă sau Moșteanu să ia geanta și să semneze ce trebuie. Noroc cu eroii justiției independente că sunt mai rezonabili.
Capitalul social de ‘bridging’ (bazat pe legături ‘slabe’) în schimb are cam întotdeauna o valoare pozitivă, reducând stereotipurile și facilitând circulația informației, inovația, acțiunea colectivă și, conform statisticilor, chiar sănătatea și starea de fericire generală.
De aceea rolul principal al leadershipului este de a construi și întreține nu doar infrastructura, ci mai ales capital social pozitiv (în special de tip bridging), încredere și speranță.
Chiar la eveniment am observat din nou, la un workshop fascinant despre dezinformare, aceeași atitudine față de ‘ceilalți’ pe care o regăsim și la ei când vine vorba de ‘noi’: ei sunt proștii aia care cred în toate aberațiile pe Facebook. În realitate, știm foarte bine că nu suntem nici unii nici alții imuni la dezinformare și la capacitatea algoritmilor de a influența percepția realității. Dacă nu știi măcar asta, ești mai asemănător cu ‘ei’ decât crezi. Problema e că, pentru a reconstrui încrederea și capitalul social minim necesar ca să ne putem numi o societate și o țară, ‘noi’ și ‘ei’ trebuie să devină categorii irelevante, în special pentru identitatea și acțiunea colectivă. Când ați discutat ultima oară cu cineva din ‘cealaltă’ tabără, încercând să-i înțelegeți perspectiva și motivațiile? E ușor să punem etichete, și ei ne pun nouă, dar ale lor sunt mereu false, iar noi avem mereu dreptate, nu-i așa? Și chiar dacă prin absurd ar fi așa, să zicem că aia 40% chiar sunt proști, scursuri sociale pline de ură, suboameni, ce facem cu ei exact? Îi educăm? Parcă făceam mișto de ei că nu le place școala, și nici școala, să recunoaștem, nu e vreun exemplu de performanță instituțională. Îi izolăm cu ‘cordonul sanitar’ ca în Parlamentul European? Pai nu era democrația dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu mine? Îi trimitem în lagăre de reeducare cum se făcea și se mai face în anumite regimuri? Îi expulzăm, să rămânem în țară numai noi, geniile?
Sunt convins că fiecare din variantele astea are fani, dar niciuna nu rezolvă problema în realitate. Iar noi, de multe ori, ținem neapărat să fim parte din ea. De aceea nu o vedem. Credem că ajunge să ai dreptate într-un punct sau în altul ca să fim lideri de opinie, de business sau politici? Vi se pare că de dreptate ducem noi lipsă în România? Eu în țara asta nu am întâlnit un om singur să nu aibă dreptate 100%. E și o trăsătură culturală, în România a recunoaște că te-ai înșelat se traduce în slăbiciune.
Lideri prin urmare sunt cei care sunt capabili să creeze destul capital social pozitiv încât să țină la un loc societatea, organizația sau grupul pe care îl conduc prin norme, valori, încredere și percepție identitară comună, și să-i dea o direcție pentru acțiunea colectivă. Sau poate am înțeles eu greșit, și înseamnă de fapt să segmentezi societatea în grupuri pe care să le antagonizezi pentru a fi văzut ca unică soluție la probleme create artificial, a spori anxietatea colectivă și tensiunile pentru a putea extrage voturi sau resurse și a rămâne la putere (în general pentru că respectul acordat funcției îți mai compensează din stima de sine scăzută). Uitându-mă în jur, probabil am înțeles eu greșit… Hai că n-a ieșit prea pozitiv nici articolul asta.