Trăim un moment straniu al istoriei noastre colective. Un timp în care știința, educația, medicina, chiar și experiența de viață par să-și fi pierdut rostul și autoritatea în fața unui tip de putere nou: majoritatea instantanee a rețelelor sociale. Am denumit acest fenomen distopic democrație participativă personală pentru că chiar seamănă cu o formă de democrație, dar aplicată la nivelul intimității persoanei.
În această formă de pseudo-democrație, unii oameni, din ce în ce mai mulți, ajung să-și guverneze viața în funcție de consensul bulei sau al grupului digital din care fac parte. Nu mai contează ce spun doctorii, profesorii sau cercetătorii. Contează ce spun comentariile de sub un clip de pe Tiktok, numărul de reacții sau emoticoane. Contează cât de convingător vorbește un necunoscut cu o cameră bună, o voce sigură, un decor ornat cu obiecte simbol care-ți apasă pe butoanele emoțiilor și o poveste plină de emoție.
Am văzut puterea unei astfel de combinații în decembrie, când oamenii s-au lăsat vrăjiți de falsul mesia aproape ajuns președinte de țară. Ce contează sunt reacțiile – inimioare, lacrimi, like-uri.
Astfel se naște un mecanism de guvernare emoțională a deciziilor personale în care algoritmii și micro-majoritățile digitale înlocuiesc gândirea critică menită în primul rând să ne ferească de moarte.
Cu alte cuvinte, când mii de oameni ajung să creadă că dacă o mamă, undeva, filmată într-un decor exotic tropical a născut ”natural”, ”sub apă”, ”fără spital” scris cu litere mari, roșii pe coperta clipului, și dacă acel clip are un milion de vizualizări, atunci trebuie să fie sigur și mai mult decât atât, adevărat. S-a instalat deja autoritatea turmei online în locul autorității științei.
Din perspectiva aceasta, democrația participativă personală nu este o glumă. E o nouă formă de religie socială în care adevărul se votează aici și acum. Fiecare clip devine un referendum moral, iar viralele de succes capătă regim de decrete emoționale. Oamenii nu mai cred decât în consensul propriului feed.
Problema aici nu este libertatea de a alege. Mădălina, tânăra mamă care a murit într-o clinică din Constanța, a ales așa. Numai că alegerea ei a dus-o la moarte. Ce se întâmplă acum nu este o întâmplare, este o mutație culturală.
Societatea devine o rețea de camere ecou, în care ne confirmăm unii altora ceea ce vrem să credem. Ca să ajungi la adevăr, nu mai trebuie să demonstrezi, ci să repeți.
Știința nu poate concura cu un clip emoțional de 45 de secunde.
Țările digitalizate ne spun că singurele două evenimente de viață care chiar nu se pot petrece online sunt nașterea și moartea. Sigur, ele pot fi înregistrate, dar niciodată mijlocite de algoritmi.
Asta am crezut până de curând, dar realitatea aceasta se modifică sub ochii noștri. Vom rămâne doar cu nașterea.
