Ce rămâne după ce s-a stins ecoul discursurilor de la New York? Dincolo de fastul diplomatic și declarațiile solemne, Adunarea Generală a ONU din septembrie 2025 a lăsat în urmă un gust amar: multilateralismul e pe perfuzii. Secretarul General al ONU, António Guterres a jucat rolul gardianului principiilor, subliniind în discursul său din 23 septembrie că e timpul „să reafirmăm centralitatea multilateralismului. Să consolidăm justiția și drepturile omului. Și să ne reangajăm față de principiile care au dat naștere organizației noastre”.
Ursula von der Leyen a venit cu optimismul european, promițând că „UE va sta întotdeauna ferm de partea multilateralismului. Astăzi și mâine”. Iar Donald Trump, în registrul său previzibil, a ridiculizat totul: „Păcat că a trebuit să fac eu aceste lucruri în loc ca Națiunile Unite să le facă… Din păcate, în toate cazurile, Națiunile Unite nici măcar nu au încercat să ajute”.
Trei tonuri diferite – apel la principii, idealism și sarcasm – care, puse împreună, conturează aceeași imagine: o instituție contestată, apărată din inerție de unii, ironizată de alții și pusă sub semnul întrebării chiar de propriii lideri.
Dincolo de declarații, realitatea este că lumea rămâne prinsă în aceleași conflicte, iar ONU s-a transformat într-un forum al discursurilor repetitive, nu al soluțiilor. Consiliul de Securitate, cu veto-urile sale, e paralizat de rivalități. Cel mai evident exemplu este războiul din Ucraina: de la începutul invaziei, Rusia și-a folosit dreptul de veto pentru a bloca orice rezoluție care ar fi condamnat agresiunea, transformând Consiliul într-o caricatură a propriei sale misiuni. Adunarea Generală a emis rezoluții simbolice, dar pe teren bombardamentele au continuat, iar ONU s-a redus la a contabiliza victimele.
Și componența ONU ridică probleme. Conform Democracy Index 2024, din 167 state analizate doar 25 de țări sunt considerate democrații consolidate, în timp ce circa 60 de state funcționează ca regimuri autoritare, restul fiind regimuri hibride sau democrații defectuoase. Aproape 40% din populația lumii trăiește sub autoritarism. Cum să creezi consens global când cei care votează norme internaționale sunt chiar cei care le încalcă?
Ironia devine grotescă atunci când state autoritare ajung să conducă agenții pentru drepturile omului. În martie 2024, Arabia Saudită a fost aleasă prin aclamație să prezideze Comisia ONU pentru Statutul Femeii – o țară unde femeile trăiesc încă sub tutela masculină și sunt constrânse de coduri vestimentare stricte. Hillel Neuer, director executiv al UN Watch, a comparat alegerea cu „a-l pune pe Dracula să păzească banca de sânge”. În paralel, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a primit membri precum Republica Democrată Congo sau Etiopia, state cu bilanțuri catastrofale în materie de drepturi civile.
Nici agențiile ONU nu sunt scutite de scandal. În ianuarie 2024, ONU a anunțat concedierea a 12 angajați pentru posibilă implicare în atacurile Hamas din 7 octombrie 2023; ulterior, în august, cifra a fost ajustată la 9, pe baza anchetei interne. În paralel, Israelul a prezentat dovezi că infrastructura UNRWA a fost folosită de Hamas în Gaza. O agenție creată să sprijine refugiații palestinieni s-a trezit, voit sau nu, în centrul unui conflict pe care ar fi trebuit să-l atenueze.
Între timp, încrederea publică se prăbușește. Potrivit Gallup, în septembrie 2025, 63% dintre americani consideră că ONU își face treaba prost. La nivel global, un sondaj Pew din 2025 arată că doar 61% dintre respondenți au o opinie favorabilă – în scădere față de anii anteriori. Cum să rămână credibilă o organizație care n-a reușit să prevină genocidul din Rwanda, masacrul de la Srebrenica, și care azi nu poate opri războiul din Ucraina, carnagiul din Sudan sau violențele din Myanmar?
În schimb, ONU se concentrează intens pe anumite conflicte, cum ar fi cel din Gaza, unde zeci de rapoarte, rezoluții și sesiuni speciale creează impresia de acțiune. Atenția este justificată de criza umanitară gravă, dar pare disproporționată față de alte zone de conflict, precum Sudanul, Myanmarul sau Yemenul, unde intervențiile au fost mai limitate și adesea simbolice.
Fiecare rezoluție împotriva Israelului e prezentată ca un pas înainte, dar nu schimbă nimic concret pentru palestinienii din Gaza sau Cisiordania, și nici nu abordează cauzele profunde ale violenței – inclusiv guvernanța autoritară a liderilor locali, care restricționează drepturile cetățenilor și perpetuează ciclul de instabilitate prin mecanisme ce încurajează activități violente și extremiste. La fel și cu recunoașterea Palestinei: fiecare an mai adaugă câteva voturi simbolice, dar toată lumea știe – inclusiv palestinienii – că aceste declarații nu aduc nici suveranitate, nici siguranță. Aceste gesturi, fără acțiuni concrete, riscă să prelungească tensiunile, ridicând întrebări despre echitatea priorităților ONU.
Pe deasupra, organizația se plânge de resurse financiare slăbite, deși bugetul său anual trece de trei miliarde de dolari. John Bolton ironiza deja din 1994 că „dacă am tăia zece etaje din sediul ONU, nimeni n-ar observa”.
Din păcate, chiar și cu toate etajele intacte, eficiența lipsește. Misiunile de menținere a păcii costă miliarde și ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. În Congo, după ani de prezență internațională, conflictul continuă nestingherit.
În fond, cine conduce aceste mecanisme? Nu „the united people”, cum declară ONU, ci guverne cu agende precise, multe autoritare, care folosesc platforma globală pentru a-și legitima propriile interese. Când regimuri care își reprimă cetățenii votează rezoluții despre „drepturile popoarelor”, iar state care încalcă tratate internaționale dau lecții despre pace, nu e cooperare, e o farsă.
Cu toate acestea, fără dar și poate, ONU nu trebuie abandonată. Ar fi prea ușor – și prea periculos – să aruncăm la gunoi singura instituție care, măcar teoretic, adună toate statele lumii. Dar nu putem continua să o tratăm ca pe un muzeu al iluziilor. Reformele sunt inevitabile. Nu doar pe criterii de eficiență – reducerea birocrației, limitarea veto-ului, responsabilizarea agențiilor – ci și pe criterii de valori.
Nu putem pune semnul egal între state care respectă viața umană și regimuri care își sacrifică propria populație.
Multilateralismul are sens doar dacă este ancorat în liberalismul clasic și în democrație. Altfel, rămâne ceea ce a devenit deja: un ritual obosit, un spectacol anual la New York, în care nimeni nu mai crede. Dar dacă aceste principii sunt reafirmate cu curaj și traduse în reguli clare, atunci ONU ar putea redeveni ceea ce trebuia să fie de la început: nu un teatru de umbre, ci un forum real al păcii și libertății.
