În 1883, România era proaspăt regat independent, ieșind de sub suzeranitate otomană în 1878 prin Congresul de la Berlin și proclamându-l pe Carol I rege în 1881. Tot 1883 este anul în care Eminescu scria poemul „Doină”, exprimând în limbaj popular idealul teritorial și etnic pe care îl aveau românii la cumpăna secolelor XIX și XX: ‘De la Nistru pân-la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate’.
Cu alte cuvinte, o ţară omogenă etnic, care să cuprindă și toată Basarabia istorică, atunci la Rusia, și o treime din Ungaria de azi. Plecăm deci de la premisa că România Mare este un ideal larg răspândit printre români și încercăm să-l optimizăm în context, observând ce s-a ales de el de-a lungul timpului și până azi.
Ce te faci însă dacă toate națiunile cu care se învecinează România au, la rândul lor, un ideal teritorial și etnic al Ungariei Mari, al Serbiei Mari, Bulgariei Mari sau chiar al Moldovei Mari?
Îți urmărești propriul ideal național cu riscul unui conflict permanent cu ceilalți, așa cum s-a întâmplat în Europa până la al Doilea Război Mondial, sau găsești soluții de compromis, așa cum au început europenii să procedeze începând cu primele formate ale Uniunii Europene, din 1950?
Realist vorbind, fiecare epocă are un status-quo teritorial și politic, care îi mulțumește pe unii și îi nemulțumește pe alții. Din motive istorice evidente, România modernă s-a născut după 1848 ca stat nemulțumit de situația politică europeană din secolul XIX, fiind deci un actor revizionist de drept internațional. Cumva cum este Ungaria după 1918, Serbia după căderea fostei Iugoslavii și Rusia după căderea URSS. Asta ca să înțelegem și unul dintre motivele apropierii de azi dintre Viktor Orban, Aleksandr Vucic și Vladimir Putin.
Până la Primul Război Mondial, un eveniment profund favorabil României din perspectivă teritorială, marcat de unirea cu Basarabia, Bucovina și Transilvania, statul român a încercat și a reușit să-și urmărească cu succes idealul teritorial și etnic menționat mai sus, optând la momentul potrivit pentru tabăra câștigătoare.
Politic vorbind, România modernă, a unirii Principatelor, și România Mare, a unirii cu Transilvania și Basarabia au făcut-o partidele tradiționale, naționalii pașoptiști, conservatorii, liberalii, țărăniștii sau social-democrații, deschiși spre colaborare, negociere și compromis cu alte națiuni europene, nu exaltații extremiști ai epocii, care s-au inflamat până când și-au dat în cap unii altora cu restul extremiștilor europeni.
Oricât ar fi de dureros, pentru că ne-a aruncat sub ocupația și influența dictaturii sovietice vreme de 50 de ani, și cel de Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit, în context, relativ favorabil teritorial pentru România. Dincolo de deciziile actorilor politici, și de această dată naționaliștii exaltați nefiind implicați, acest lucru se datorează poziționării strategice a României, comparativ cu Ungaria, ‘mai aproape’ de câștigătorii sovietici decât de pierzătorii naziști.
Ajungând în prezent, după o perioadă de stabilitate teritorială de circa 80 de ani, mai ales pe fondul propagandei ruse generate de „oportunitatea” Războiului din Ucraina, sentimentul revizionist al românilor pare să fi revenit.
Tentația Unirii cu Basarabia și a recuperării teritoriilor din Ucraina a ajuns foarte mare. Întrebarea care se pune însă aici, pe fondul momentului de reașezare a ordinii internaționale, este cât de plauzibil pare un deznodământ mai favorabil pentru România, văzut ca posibil de așa-zișii „suveraniști” pe spinarea Moldovei și Ucrainei?
Trebuie ca România, asemeni lui Orban din Ungaria sau lui Vucic din Serbia, să se reorienteze mai prietenos față de China și Rusia, puterile cu voință internațională revizionistă, sau este mai înțelept să luptăm pentru păstrarea situației actuale, alături de Occidentul european și american?
În ce mă privește, ar trebui să fie clar pentru toată lumea: situația actuală din Europa este bună pentru România și ar trebui să sprijinim menținerea ei sau, cel mult, să acceptăm modificări doar în acord cu dreptul internațional, ca în Kosovo, sau chiar în Ucraina, însă doar dacă ucrainenii și kosovarii sunt de acord.
Mai mulți „AURuși suveraniști” la putere în Europa înseamnă mai multă dorință de schimbări teritoriale, din care nu avem decât de pierdut.
Orban este deja de mulți ani în tabăra contestatară sino-rusă, nu cred că se așteaptă nimeni realist ca un Georgescu la putere în România să câștige o poziție mai favorabilă pe lângă Xi și Putin decât Ungaria.
Crede cineva că dacă ocupă Ucraina, cu Georgescu la putere în România, Putin o să dea României teritorii din Ucraina și nu le păstrează pentru el? Chiar și dacă ar da, cât de suveran va fi în acest caz Georgescu față de Putin?
Trebuie să învățăm din propria istorie și să ne opunem celor care ar vrea să redeseneze harta… pentru că alții au mai mult de recuperat ca noi și trendul nu ne este favorabil.
Reamintesc că România a fost ciopârțită de alți „suveraniști”, Hitler și Stalin, în 1940, chiar și după ce ne-am supus acestora și am acceptat la putere propriii noștri „suveraniști”, Carol II, Antonescu & legionarii, începând cu 1938.
Se vede treaba că „suveranismul” nu ne priește teritorial. Cât de suveran este acela care te duce pe o direcție în care pericolul teritorial este mai mare pentru România, așa cum fac AUR, Simion și Georgescu?
Un naționalist ar putea întreba: ce ne iese nouă dacă renunțăm la revizionismul teritorial? Dacă mulți români țin chiar așa de mult la măreția teritorială a țării, există din fericire alternativa actuală, care este și politica oficială a statului român de azi.
Mă refer la susținerea extinderii Uniunii Europene în Est și în Balcanii de Vest, cu Moldova, Ucraina, Serbia, Albania și Macedonia de Nord, toate țări unde găsim comunități de români sau înrudite. Românii ar îndeplini astfel într-un anume fel idealul național eminescian de secol XX: ar putea să circule liber, fără vize și alte bariere, să aibă proprietăți relativ neîngrădit, chiar și să promoveze liber dreptul românilor de peste granițe de a se apropia de țara-mamă nu doar în Basarabia istorică și în Câmpia Tisei, ci și în Timocul sârbesc sau printre aromânii din Albania și Macedonia.
Într-o Europă ce respectă drepturile și sensibilitățile națiunilor mult mai mult decât alte puteri revizioniste din zonă, ca Rusia, aceasta este, credem, o situație de context ideală pentru români și ar trebui susținută.
N-am mai fi numai români naționaliști de la ‘de la Nistru pân-la Tisa…’, dar am fi românii europeni, liberi să călătorească și să-și ajute frații de limbă și cultură peste tot în Uniunea Europeană.
Mie mi se pare o ofertă demnă de luat în seamă și de acceptat chiar și pentru cei mai înfocați naționaliști…
