Când ar trebui să vorbim despre non-acordul din Alaska de non-încetare a războiului din Ucraina, sau despre non-activitatea președintelui nostru în afara drumeților, vizitelor pe la mănăstiri și blocării legislațiilor anti-fasciste, toate menite să își atragă simpatii suveraniste în vederea realegerii (de ce să lăsăm campania pe ultima sută de metri, ca alții?), ne trezim că România discută în aceste zile despre un non-personaj politic care abordează tema non-originală a non-încurajării migrației de muncitori non-calificați în România.
„Refuzați comanda dacă nu e livrată de un român. Nu mai încurajați importul de muncitori necalificați din Asia și Africa.”, a scris marți, 19 august 2025, deputatul AUR Dan Tănasă pe pagina sa de Facebook. Bineînțeles, postarea este urmată de mii de comentarii (probabil în linie cu scopul ei real, de a crea controversă), printre care și argumente oferite chiar de autor, care menționează că „O dictatură nu se instalează niciodată singură, ci în aplauzele celor cu mintea slabă. Vestul se scufundă sub valul islamist, iar europenii plâng în pumni pentru că nu au fost atenți la valul masiv de imigranți. Eu nu vreau așa ceva în România!”, îndemnându-i apoi pe „cei care abuzează de banane” să citească articole privind un caz cutremurător de violuri în masă din Rochdale, Marea Britanie, făptașii fiind cetățeni britanici de origine pakistaneză. Astăzi, filosoful respectiv a revenit, simțind nevoia să se justifice, și a acuzat o manipulare ieftină, cu scopul de a distrage atenția de la adevăratele scandaluri (măsurile fiscale, microbuzele la suprapreț, privatizarea unor companii profitabile ale statului). „Avalanșa de imigranți din Asia” ar fi resimțită de fiecare român pe pielea lui, iar Dan Tănasă, vocea poporului, „a spus ceea ce milioane de români gândesc”, iar ipocriții „voi, pseudo-amibe emoționale, care azi țipați de ‘xenofobie’, sunteți adevărata față a anti-românismului. Iar românii s-au săturat de ipocrizia voastră, s-au săturat să le tot dați lecții „democratice” cu bâta de pe piedestalul vostru închiput.” (nu știu ce este o pseudo-amibă, cu atât mai puțin una emoțională, deci nu pot determina dacă sunt sau nu așa ceva).
Importanța acordată postării, care a stârnit o multitudine de reacții (inclusiv o plângere penală din partea influencerului Marian Godină) nu este bineînțeles proporțională cu cea a autorului sau în viața politică din România. Înainte însă de a remarca paradoxalul dezechilibru moral al acestei afirmații într-o țară cu peste 6 milioane de emigranți plecați la muncă în străinătate sau de a oferi statistici care susțin beneficiile prezenței imigranților în termeni economici (una e suficientă: conform McKinsey, migranții creează 7 trilioane de dolari anual, 10% din PIB-ul global, deși reprezintă doar 3,4% din totalul populației globale) să încercăm să înțelegem resorturile antropologice ale acestei teme suveraniste și să explicăm succesul pe care îl are la o anumită categorie de electorat.
Imigrația reprezintă arhi-tema populist-naționalistă în vestul Europei, pe ea construindu-se toată opoziția față de progresism, multiculturalism și globalizare și captarea anxietăților colective legate de acestea, manifestate inclusiv prin teorii ale conspirației. Știu asta pentru că propria mea familie a imigrat în Italia acum mai bine de două decenii, eu însumi considerând Roma ca o a doua casă, si unde mă aflu chiar în timp ce scriu aceste rânduri. Am avut astfel ocazia, în timpul anilor petrecuți în această țară superbă, de a urmări evoluția atitudinii italienilor față de români, care astăzi sunt integrați și în general acceptați de localnici, fiind înlocuiți progresiv din postura de personaje negative în presa de dreapta (plină la un moment dat de crime comise oribile de conaționalii noștri) de către albanezi, apoi filipinezi, arabi, africani. Ascensiunea Lega Nord, condusă de actualul vice-premier Matteo Salvini (care a instigat în repetate rânduri la crime împotriva umanității prin refuzarea ambarcațiunilor de migranți africani care au încercat în condiții inumane, cu costuri imense de vieți omenești, să traverseze Mediterana pentru a debarca în insula Lampedusa) și, parțial, a premierului Giorgia Meloni și a partidului său, Fratelli d’Italia, se explică și prin pozițiile intransigente față de imigrația ilegală.
Discursul anti-migrație se susține pe două picioare: argumentul economic (străinii ne iau locurile de muncă) și cel cultural (străinii ne distrug tradițiile și le înlocuiesc cu ale lor, astfel încât noi înșine devenim străini în propria țară). Deși primul a fost de multă vreme demontat de statistici macro-economice, problema cu macro-economia este de obicei că nu se prea vede de jos, ceea ce reprezintă o problemă generală a beneficiilor legate de globalizare, care în realitate sunt distribuite inegal, dând naștere unor resentimente anti-globaliste captate prompt de suveraniști.
În special în România, străinii NU ne iau locurile de muncă. Dacă un străin care nu vorbește limba, nu beneficiază de resurse, economice sau sociale, și de multe ori nu are calificări (pentru că nu vorbim aici despre managerii de multinaționale) ne poate ‘lua’ locul de muncă, ar trebui să ne întrebăm poate unde am greșit în viață. Și nu, argumentul că muncește pe mai puțini bani nu funcționează la noi, din cauza nivelului în general scăzut al salariilor și al realității, confirmată de mulți din prietenii mei cu businessuri care angajează străini, că costurile de angajare a unui muncitor străin sunt în general mai mari decât în cazul unui muncitor român. Totuși, numărul străinilor aduși, în general din țări din Asia de Sud, precum Nepal, Sri Lanka, Pakistan, Bangladesh, India etc. este în continuă creștere de la an la an, ajungând la 140.640 de angajați din afara UE la sfârșitul lui 2024 (nu chiar o avalanșă). Chiar și această creștere este departe de a ține pasul cu criza de pe piața românească în domenii precum Horeca, producție, comerț sau construcții, în condițiile în care emigrația a lăsat România într-o criză de resursă umană la ambele capete ale spectrului economic (‘brain drain’, dar și ‘muscle drain’). Plafonul e menținut artificial la 100.000 de avize pe an, deși e clar că România nu mai poate funcționa fără aportul forței de muncă importate. Reflectând un fenomen din deceniile trecute din vestul Europei, românii nu mai sunt pur și simplu dispuși să facă anumite munci, în special datorită creșterii nivelului economic. Mai mult, în unele zone, în special cele rurale sau în urbanul mic, sistemul de ajutoare sociale, uneori obținute fraudulos prin rețelele de influență construite de PSD pentru a-și ‘captiviza’ electoratul, descurajează revenirea în piața muncii. (Și aici pot da exemple destule: o rudă care a cumpărat acum câțiva ani un conac boieresc vechi într-un sat din sud-estul României, pe care a vrut să îl renoveze pentru a-l integra în circuitul turistic, a reușit să recruteze un număr de zero muncitori din zonă, în ciuda faptului că a oferit salarii semnificativ peste nivelul pieței. Pur și simplu i s-a spus că lumea în sat preferă să nu facă nimic și să trăiască din ajutoare ‘de la stat’). Dacă ținem cont și de faptul că, în general, europenilor nu le place să muncească prea mult, fapt remarcat și demonstrat recent și în ‘The Economist’, precum și de îmbătrânirea generală a populației și scăderea natalității, necesitatea importului de forță de muncă devine evidentă.
Întrucât argumentul economic nu stă în picioare, cel cultural, pare să aibă întâietate. Suveranismul este în realitate, așa cum voi arăta în cartea care va ieși curând, un sistem simbolic care simplifică lumea prin amplificarea contrastelor elementare: popor/elite, pur/impur, noi/ei, opoziții care nu reflectă o realitate obiectivă, ci o nevoie de reducere a complexității percepute a lumii. O lume complexă e imprevizibilă și creează anxietate individuală și colectivă, care reprezintă combustibilul politic al suveranismului, gata oricând să reducă realitatea la termeni simpli, alb și negru, ușor de comunicat electoratului artificial scandalizat.
Această schemă morală și cognitivă este ușor de recunoscut în narațiunea maniheiană a suveranismului (și a populismului în general), bazată pe opoziții rigide și emoționale. Atitudinea izolaționist se naște din ideea că granițele statului garantează păstrarea purității sacre și a identității naționale, iar orice încălcare a lor, fie ea economică (de către corporații străine), culturală (de către ideologii străine), sau migratorie (de către imigranți sau refugiați) este prezentată drept contaminare sau atac identitar.
Națiunea și cultura sa sunt percepute ca fiind sacre, prin urmare intrând sub incidența exigențelor de puritate legate de sacru. Ele trebuie să fie, prin urmare, nepoluate de diversitate etnică. „Fiecare individ e condiționat – s-ar zice, chiar de la naștere – să devină cetățean credincios națiunii sale. În raport cu națiunea, nu mai e loc pentru proiecte alternative, individuale sau de grup. E doar unanimitatea, consimțită sau impusă.” scrie Lucian Boia în Mitul Democrației.
Observăm cum această omogenizare, în esență ideologică, neexistând de fapt în afara imaginarului colectiv, urmează principiul descris mai sus, prin care un sistem de sens (precum acest concept de națiune) reduce complexitatea realității percepute. Românii locuiesc în România, ungurii în Ungaria, nepalezii în Nepal… lucrurile sunt simple… doar că nu sunt, în ciuda eforturilor depuse atât de extrema dreaptă, cât și, uneori, de birocrația bruxelleză.
Imigrația ilegală, necontrolată, a creat probleme reale de securitate în multe orașe europene, iar absența politicilor eficiente de integrare, înlocuite de o toleranță care, de fapt, denotă doar nepăsare și neputință din partea autorităților, are și ea efecte reale, exploatate din plin de cei care îndeamnă la refuzarea bărcilor cu imigranți (echivalentă cu o condamnare la moarte) sau a comenzilor, dar și de adepții unei teorii conspiraționiste numită „marea înlocuire”, conform căreia populația albă europeană ar fi înlocuită treptat de populație non-europeană (în special din Orientul Mijlociu și Africa), cu complicitatea sau cooperarea elitelor.
Cultura, tradițiile unui grup, popor sau națiuni sunt, în realitate, extrem de fluide, fapt demonstrat, spre exemplu, de multitudinea de influențe balcanice, turce, maghiare sau rusești (printre altele) din bucătăria, portul sau muzica noastră tradițională. Ca orice sistem complex, și ele se schimbă și se adaptează pentru a supraviețui, însă își păstrează o identitate proprie de-a lungul timpului. Nu ne vor islamiza nepalezii sau srilankezii (mai ales pentru că sunt hinduși sau budiști), și nici cei de după ei, însă cu siguranță ne vor îmbogăți cultura, așa cum au făcut-o, spre exemplu, în orașul meu natal, Brăila, grecii, turcii, rușii lipoveni sau evreii. Respectul pentru diversitatea etnică și culturală nu poate înlocui respectul pentru lege, însă poate înlocui anxietățile economice sau culturale întreținute artificial de amibe politice precum domnul Tănasă.
