Acum doua zile a decedat analistul politic Vladimir Socor. Până acum câțiva ani, nu-l cunoșteam personal, dar numele îmi era familiar. La începutul anilor ’90, înainte de era internetului, singurele știri politice din Europa de Est post-comunistă care ajungeau cu regularitate la audiențele americane erau depesele și analizele scrise de Radio Europa Libera – şi asta doar dacă le căutai prin biblioteci specializate cu abonament la ele. Cehia, Polonia și Ungaria ocupau partea leului din aceste știri, însă puținele despre România erau semnate de unul dintre cei doi analiști – fie Vladimir Socor, fie Michael Shafir. Aşa că îi vedeam frecvent numele atunci când mergeam săptămânal la biblioteca universității mele din statul New York, să verific dacă primiseră ultimul lot de știri.
A reaparut pe radarul meu când m-am relocat în Republica Moldova. Ca analist specializat pe spațiul ex-sovietic, Socor venea des la Chișinău, deși nu ne intersectam. Era cunoscut în cercul restrâns al analiștilor geopolitici din regiune, si auzisem legenda cum că jucase un rol cheie în dejucarea Memorandumului Kozak – documentul care urma să federalizeze Moldova într-o uniune de tip cal troian cu Transnistria. Asta, împreună cu polemica sa cu șeful misiunii OSCE din Moldova, William Hill, pe la începutul anilor 2000, privind abordarea negocierilor cu Transnistria, îl făcuseră extrem de notoriu și întrucâtva controversat.
Dar despre altceva vreau să scriu – despre omul Vladimir Socor și cum o întâlnire întâmplătoare cu el a luminat pentru mine un colț minuscul al istoriei interbelice românești. O poveste fascinantă pentru iubitorii de istorie.
Într-o dimineață, acum vreo noua ani, treceam prin lobby-ul hotelului Radisson din Chișinău când îl văd pe Socor – stătea singur la restaurant, așteptând micul dejun. „Acum e momentul meu”, mi-am șoptit in barbă. Am înghițit în sec, mi-am dres vocea și, cu un ton pitigaiat de emoție, m-am prezentat spunându-i că îl citeam încă din facultate și că îmi face o mare plăcere să-l întâlnesc. M-a invitat să iau loc, iar în următoarea oră am avut o discuție fascinantă, parte din care s-a strecurat prin spatele cortinei politice a României interbelice.
Contextul discuției
Anul 1920 a fost unul crucial pentru România. Chiar dacă ieșise neașteptat de bine din Primul Război Mondial, țara era extrem de slăbită economic și social. Războiul cu Ungaria (care venise în continuarea Primului Război Mondial), hiperinflația, sărăcia și traumele sociale după atâtea sute de mii de morți și răniți în război și epidemia de tifos din 1917, aduseseră societatea pe un butoi de pulbere. Contextul regional era delicat, cu mai toți vecinii României în războaie violente care amenințau să se extindă: în Rusia era războiul civil, dar bolșevicii se luptau în paralel atât cu ucrainenii, cât și cu Polonia; polonezii se luptau și ei, la rândul lor, cu ucrainenii, dar au avut războiul apocaliptic cu Rusia bolșevică, și numai un miracol i-a salvat de la înfrângere; iar mai la sud, Grecia era în război cu Turcia post-otomană.
Pe acest fundal și încurajați de succesele bolșevicilor din Rusia, Partidul Socialist din Romania (care includea de la social-democrați de tip european la comuniști și anarchiști) decide să declanșeze o grevă generală. Guvernul Averescu intra în panică, însă ministrul de interne – Constantin Argetoianu, un anticomunist convins și un personaj notoriu și tare colorat în politica interbelică – reacționează în forță. Sute de persoane sunt arestate, trupele se desfășoară pe străzi și se declară starea de asediu. După doar șase zile greva eșuează, iar capii mișcării sunt judecați și închiși.
Acum inapoi la Vladimir Socor. Bunicul său, Emanoil Socor, a fost unul din acești capi ai mișcării socialiste, alături de Ilie Moscovici (nepotul căruia, Pierre Moscovici, este azi un faimos om politic francez – fost ministru al finanțelor și economiei și ministru al afacerilor europene, care a sprijinit România în eforturile sale de aderare la UE). Eu citisem memoriile lui Argetoianu (omul a scris cam douăzeci de volume, un monstru) și știam ce parere avea despre bunicul lui Socor. Socor ma asculta, este tare interesat sa afle mai multe, iar eu mă ofer să împart cu el câteva volume cheie, pe care le aveam în ediție digitală.
După câteva zile primesc un email de la el. Ținea să clarifice un pasaj despre deznodământul grevei din 1920 din memoriile lui Argetoianu, si anume:
„Un număr de agitatori comuniști și pseudo-socialiști au fost imediat arestați și dați în judecata Curții Marțiale. În fruntea lor se găseau Ilie Moscovici și Socor, de la Adevărul… Condamnările au fost între 6 luni și 5 ani închisoare.”
Copiez mai jos mesajul lui Vladimir Socor în întregime, unde menționează chestiuni auzite din prima sursă care dau un contur mai clar politicii interbelice, inclusiv a diversității de opinie pe aripa stângă:
„Unele clarificări sunt necesare. Expresia „în fruntea lor” se poate referi la notorietatea acestor două nume, dar nu la atitudini radicale din partea lor. Bunicul meu, Emanoil Socor, a aparținut curentului „de dreapta” din partidul socialist, contra grevei. Ilie Moscovici a condus curentul „centrist”: pentru grevă, dar anticomunist. Curentul „de stânga” (comunist) a aderat la Komintern când liderii oficiali ai partidului erau în închisoare după greva generală.
Comitetul executiv al partidului a decis să declare greva generală cu 7 voturi pentru, 2 voturi contra. Au votat contra: bunicul meu și Toma Dragu. La proces, Toma Dragu s-a declarat nevinovat. Bunicul meu, solidarizându-se cu ceilalți membri, nu s-a declarat nevinovat. A fost condamnat la un an și ceva de închisoare și eliberat puțin înainte de termen. Tratamentul din închisoare a fost foarte blând.
A doua guvernare Averescu (1926-27) a inițiat, printre altele, Legea Presei. Bunicul meu, ca director al Adevărului, a fost unul dintre co-autorii proiectului. În acea perioadă, bunicul meu aderase deja la național-țărăniști, a fost deputat în două dintre parlamentele de scurtă durată care s-au perindat în 1928-33. Maniu a dorit să aibă directori de ziare pe lista electorală a partidului.
Cele de mai sus sunt amintiri din familie. Cu trecerea timpului încep să uit unele detalii.”
Odihnește-te în pace, domnule Socor – odată cu tine s-a dus nu doar un astut analist politic, dar încă o verigă de legătură cu trecutul României.
Epilog
Câteva cuvinte de încheiere despre episodul grevei și unii din protagoniștii menționați. Aripa dură a comuniștilor a reacționat prin declanșarea unei campanii de terorism împotriva clasei politice – în special a lui Argetoianu. O lună mai târziu, pe 17 noiembrie 1920, Max Goldstein, un terorist bolșevic supranumit de Siguranță „Omul cu Cârlig” – deoarece își pierduse o mână într-o explozie pregatind un atentat și purta un cârlig ca proteză – plasează o bombă sub vagonul ministerial al lui Argetoianu. Norocul acestuia a fost să fie pe partea vagonului rămasă intactă după explozie. Câteva zile mai târziu, pe 8 decembrie, Goldstein plasează o bombă chiar în Senatul României – sunt trei morți, inclusiv ministrul Justiției Dimitrie Greceanu și Demetriu Radu, episcopul greco-catolic de Oradea. Printre răniți se numără președintele Senatului, generalul Constantin Coandă (tatăl savantului Henri Coandă). Teroristul este prins într-un final și moare mai târziu în pușcăria Doftana. La 12 mai 1921, Constantin Argetoianu dă ordinul de arestare a Congresului socialiștilor, care votase afilierea necondiționată la Komintern, decapitând formal mișcarea comunistă din România interbelică.
Ca ironie a sorții, douăzeci și nouă de ani mai târziu comuniștii își iau revanșa față de Argetoianu. Faza finală a celui de-al Doilea Război îl prinde pe acesta în Elveția, unde putea să rămână, și, bogat fiind, să trăiască o viață îndestulată până la adânci bătrâneți. Se întoarce însă în România în noiembrie 1944, încercând să păpușărească un nou partid și nesimțind pericolul în care urma să intre si el, si tara. Este arestat în mai 1950 de comuniști împreună cu alți zeci de foști demnitari și trimis la închisoarea Sighet – unde avea să moară cinci ani mai târziu, la vârsta de 83 de ani, și să fie îngropat într-o groapă comună.
