Toată lumea – sau, mă rog, aproape toată – știe replica lui Pampon din D-ale carnavalului: „În Bulgaria? Ce căuta neamțul în Bulgaria?”. E reacția unui amant gelos, care, ne spunea Caragiale, nu se spăla pe cap fiindcă avea „bătăi de inimă”, o reacție adresată altui amant gelos, Crăcănel, „martir al independenței” și „volintir în garda națională”, într-o conversație care avea loc când cei doi înțeleg că Nae Girimea, „frizer și subchirurg”, le șterpelise amândurora amantele.
La fel de comică a fost reacția celor care s-au întrebat, zilele trecute, ce căuta un neamț nu în Bulgaria, ci chiar în Germania. Iar neamțul despre care era vorba acum nu e personaj de comedie, ci un politician, primarul Timișoarei. Într-adevăr, Dominic Fritz a trebuit să răspundă unor interpelări publice agresive referitoare la cooptarea sa în delegația cu care Nicușor Dan a mers într-o vizită la Berlin.
El a explicat că Timișoara e un oraș a cărui identitate multiculturală îi include pe nemți și că diplomația publică are și o dimensiune sub-națională. E, de altfel, un lucru cunoscut de toată lumea, măcar și pentru că numeroase orașe de la noi sunt înfrățite cu altele, din diverse părți ale lumii. N. Dan a făcut foarte bine că nu s-a dus doar cu miniștri în Germania. Cu atât mai mult cu cât contactele primarului Timișoarei cu lumea politică de la Berlin sunt vechi și importante.
Dar includerea lui Fritz în delegație mai are o dimensiune pe care cred că e bine să o subliniem. Ea ilustrează un aspect al identității europene rareori evocat la noi. Într-adevăr, una dintre particularitățile UE este un drept electoral foarte special, și anume libertatea de a alege și de a fi ales în autoritățile locale din orice stat-membru, nu doar din cel de baștină. Iar dacă ne mândrim când un român cu bună reputație e ales primar sau consilier local în Spania sau Italia, cred că putem fi la fel de mândri când comunități din România aleg în fruntea lor un neamț sau un italian.
Contestarea lui Dominic Fritz ține de un mod ceaușist de a concepe politica externă. Semnalul a fost dat, de altfel, de un stâlp al diplomației postcomuniste rămase prizonieră trecutului, Titus Corlățean. Preluând o fotografie care-i înfățișa pe membrii delegației lui Nicușor Dan în drum spre Berlin, fostul ministru de Externe din guvernele Ponta 2 și Ponta 3, le reproșa pesediștilor de azi că au lăsat diplomația pe mâna useriștilor.
Pentru unul ca T. Corlățean e de neconceput să faci diplomație altfel decât Ștefan Andrei, Adrian Severin sau Adrian Năstase, adică recitând, într-o limbă de lemn indigestă, fraze ininteligibile, care acoperă decizii precum Tratatul cu muribunda URSS din 1991, declarații despre liste cu spioni sau, în alt registru, limitarea dreptului la vot al românilor ce trăiesc în alte state-membre ale UE.
Pesediști precum Corlățean sau Zamfir se simt și ei oleacă “volintiri în garda națională”, ale căror “bătăi de inimă” au fost trădate cu cruzime de cei care nu mai vorbesc limba lor de lemn. Mi s-a părut, de aceea, foarte potrivită sugestia făcută de Fritz contestatarilor săi: „Scuzați-mi franchețea, dar trebuie să scoatem bățul din fund”. E cel mai bun răspuns la întrebarea „ce căuta neamțul în Germania?”. Este, de altfel, vorba despre un neamț care vorbește despre România, cum o face și franțuzoaica Clotilde Armand, ca despre patria sa. În Europa de azi, ești cetățean acolo unde trăiești, nu doar acolo unde te naști.
