Sunt suficient de bătrân să îmi aduc aminte de primii ani de după Revoluție, când mulți își justificau faux pas-urile cu o replică ușor la mișto, dar care avea un substrat foarte real în capacitatea noastră de înțelegere a noii lumi în care pășeam: „Acum e democrație și putem să facem ce vrem”.
Realitatea tristă e că au trecut 35 de ani, a apărut a doua generație după totalitarism și tot nu înțelegem cum e cu democrația și cu statul de drept.
Este foarte posibil ca judecătorii CCR să fi fost sensibili la niște sugestii venite pe filieră politică pentru a facilita un tur doi convenabil pentru Marcel Ciolacu. Sunt multe – cum spun juriștii – probe indirecte că e așa.
Dar după mine ăsta e doar efectul, nu cauza.
Cauza e că marea majoritate a oamenilor din țara asta se raportează la norme juridice, începând chiar cu Constituția, ca la niște limitări, ca la niște piedici pe calea de a-și trăi viața la maxim.
De exemplu, Codul Rutier nu mai e de mult un set de reguli care să ne facă să nu dăm unii peste alții cu o viteză combinată de 100 km/h, atunci când avem o tonă jumate de fier sub funduri. Puține oase rezistă în astfel de momente. Codul Rutier e tot mai mult o piedică în calea șoferului de BMW să depășească pe linia de tramvai. E ceva ce îi atacă dreptul lui fundamental de a depăși pe linie continuă în curbă.
Așa că nu (mai) e de mirare că un număr de cinci judecători ai Curții Constituționale au considerat perfect legitim să instituie cu de la sine putere noi filtre legale pentru candidații la prezidențiale.
Întorcându-ne la statul de drept și democrație, convenția că toți contăm la vot în mod egal, că toți avem dreptul de a alege și a fi aleși (cu unele excepții pe care le-am pus în Constituție și în legi), că delegăm puterea individuală unor oameni care ajung în Parlament pentru a face apoi reguli în numele și folosul nostru, pe care ne obligăm apoi să le respectăm pentru bunul mers al societății, ei bine, această convenție – dacă chiar o fi existat vreodată la noi – a murit și nimeni nu a băgat de seamă între timp.
E adevărat, este foarte mare gradul de sofisticare în organizarea societăților democratice, unde prevalează domnia legii.
E greu de înțeles dreptul constituțional – și dreptul în general – atunci când crezi că Pământul e plat pentru că ți-a spus ție asta un fin de cuscru de cumătru.
Acest dezinteres generalizat despre fundația casei în care trăim a dus în timp la parlamentari care nu au pătruns taina cratimei, apoi a dus la judecători de Curte Constituțională care – profesional vorbind – nu s-ar putea angaja nici la magazinul din colț.
Sunt suficient de bătrân să îmi amintesc că actuala arhitectură constituțională a fost subiect de dezbateri intense în primii ani după 1989. Au fost voci care l-au acuzat pe „părintele” Constituției, Antonie Iorgovan, că îi pregătește lui Ion Iliescu pârghii constituționale convenabile pentru când avea să devină președinte. Dar nimeni nu a contestat competența lui Iorgovan în materia dreptului constituțional.
Astăzi, urmașii săi la CCR găsesc de cuviință să adauge copios la lege și chiar la Constituție, făcând o acrobație periculoasă cu fundamentele statului de drept. Și pe lângă că fac asta, reputația lor profesională face din Curtea Constituțională nu doar o instituție pe care prea puțini o înțeleg, dar acum prea puțini o mai respectă.
Iar o țară unde însăși Curtea Constituțională nu se bucură de respect…
