În prima parte a acestui articol mă voi referi la originile dificultăților economice pe care le traversăm și la soluțiile vehiculate. În a doua parte, voi arăta că soluția adoptată este tipică pentru viziunea etatistă, intervenționistă, anti-liberală a elitei dominante din România de după 1989.
- Avem o pizza. Cine o mănâncă, cine o plătește?
România în ansamblu mănâncă o pizza mai mare decât își permite. De unde știm asta? Din balanța de plăți externe. Acolo unde vedem că România înregistrează un deficit de cont curent, ceea ce înseamnă că importăm mai multe bunuri și servicii decât exportăm, ceea ce înseamnă, pe scurt, faptul că România își finanțează cheltuielile pe bază de împrumuturi și alte fonduri externe. Desigur, o parte din aceste cheltuieli înseamnă investiții și asta este OK, însă structura și dinamica deficitului de cont curent ne arată că, în general, România se împrumută pentru a consuma.
Așadar, România mănâncă mai multă pizza decât produce. Mănâncă pizza pe datorie și datoria asta a crescut atât de repede încât România trebuie să se oprească. O politică de austeritate, de sobrietate, este necesară.
Acum, haideți să privim puțin în detaliu. Cine mănâncă mai exact câtă pizza? Chiar nimeni din țara asta nu plătește pentru ce consumă?
Economia oricărei țări se împarte între sectorul privat și cel public. În România statul cheltuie cam 40% din PIB, restul revine sectorului privat. Cum ar veni, dacă împărțim pizza în 10 felii, 4 le mănâncă sectorul public. Cine plătește pentru pizza? Datele statistice arată că sectorul privat plătește cele 6 felii pe care le mănâncă. În schimb, sectorul public mănâncă 4 felii și plătește doar 3 felii. El a încheiat anul 2024 cu un deficit de aproape 10% din PIB, reprezentând acea felie de pizza pe care nu o plătește. Deci, România mănâncă mai multă pizza decât își permite, însă nu toată România face asta, ci doar sectorul public.
În acest punct al discuției merită să facem o comparație cu situația din 2010, când s-a produs ultima criză financiară și politica de austeritate pe care pare să o copieze astăzi guvernul. Graficul următor arată o diferență substanțială, de structură, între situația de atunci și situația de acum. Mai întâi, să precizăm că, atunci ca și acum România mânca mai multă pizza decât își permitea. Aveam un deficit extern formidabil (coloana albastră). Însă acest deficit extern provenea mai degrabă din excesele sectorului privat: coloana galbenă arată că sectorul privat înregistra deficite importante, an de an. Ne mai amintim creditul cu buletinul? Ne mai amintim că dobânzile erau real-negative (pe toată planeta), că practic erai subvenționat să te împrumuți? Ne mai amintim extraordinarul avânt al creditării și boom-ul imobiliar, banii “făcuți” peste noapte? Despre asta este vorba. În paralel, statul înregistra un deficit mic (coloana roșie), care s-a accentuat abia în 2008-2009, odată cu creșterea masivă a salariilor și pensiilor. În anul 2009 a venit criza, creditarea a înghețat, așa că deficitul sectorului privat a început deja să se contracte, în vreme ce deficitul sectorului public devine mai mare, ca un artefact statistic: PIB face implozie, deci deficitul crește ca procent din PIB, fiindcă baza de raportare scade. Una peste alta, putem spune că în acei ani atât sectorul public, cât mai ales sectorul privat au contribuit la deficitul extern al României. Atât sectorul public cât și cel privat au mâncat pizza fără să plătească. Ce a urmat știm cu toții: tăieri de salarii la stat, creșteri de impozite la privat.
Să revenim în prezent. Acum asistăm la luarea unor măsuri similare, ba chiar creșterea impozitelor este mai importantă decât economisirea banului public în pachetul de măsuri fiscal-bugetare, deși sectorul privat nu are vreo responsabilitate pentru dezechilibrul financiar despre care discutăm. Deficitul de cont curent este asociat în întregime, practic, cu deficitul bugetar. De asta am spus că România a consumat mai multă pizza decât a plătit, însă cel care nu a plătit este statul. Acea felie de pizza pe care sectorul public o consumă fără să o plătească este imputată sectorului privat prin politica guvernului Bolojan. Altfel spus, guvernul ia măsuri similare cu cele din 2010, deși cauza dezechilibrului este diferită.
Să intrăm un pic mai mult în detalii. Sectorul public este compus la rândul lui din mai multe domenii. O parte din cheltuielile publice înseamnă pensii și asistență socială. Apoi cheltuielile se duc în “marile sectoare publice”, în învățământ, în sănătate, în special pe salarii. Alți bani se duc pe funcționarea administrației și alții pe lucrări publice: o parte pe cele finanțate direct de la buget, o parte pe cele cu finanțare europeană (care trec prin buget, de asta îi socotim aici). În ultimii ani au crescut masiv atât cheltuielile cu salariile, cât și cele cu pensiile, cât și cele cu lucrările publice. Per ansamblu, aici se consumă 4 felii de pizza, existând resurse doar pentru 3.
Care este soluția?
În primul rând, soluția nu are cum să stea în transferarea deficitului public pe spinarea sectorului privat. Nu are cum să stea în impozite mai mari care afectează producția și investițiile companiilor, adică exact factorii de creștere sustenabilă a PIB, adică exact sursele de bani pentru a plăti pizza. Este imoral și ilogic să achite “nota de plată” cineva care nu consumă (mai mult decât plătește). Această politică nu va face decât să adâncească problemele economice ale României. Sectorul public s-a supraextins? Atunci sectorul public să se contracte. Așa este firesc și sănătos pentru societate.
În al doilea rând, trebuie să ne îndreptăm atenția spre acele componente ale sectorului public unde reducerea cheltuielilor va antrena cele mai mici efecte adverse, din punct de vedere juridic, social, economic și politic. Ce ne învață lecția din 2010? Că tăierea la grămadă a salariilor nu este sustenabilă din punct de vedere politic. Că tăierea pensiilor nu este posibilă juridic. Probabil, înghețarea pensiilor poate fi acceptată de către societate, o perioadă, dincolo de care va exista un efect de bumerang – pensiile înghețate prea mult timp vor crea frustrări care vor instiga la noi creșteri de cheltuieli într-un an, doi sau trei. Statul poate îngheța anvelopa salarială; subliniez anvelopa salarială, nu salariile individuale. Guvernul poate reduce bugetele instituțiilor și entităților publice, forțând restructurarea acestora. Probabil nu are sens să facă asta în învățământ sau în sănătate, dar o poate face în administrație sau în companiile de stat. Apoi, statul poate stopa lucrările publice de mică importanță. De asemenea, statul deține active pe care le folosește ineficient și pe care le poate valorifica. Privatizarea unor companii va aduce bani la buget și va introduce în circuitul economic resurse care astăzi sunt paradite de o nomenclatură sinistră.
În al treilea rând, trebuie să înțelegem că reducerea trainică a deficitului se poate realiza doar în contextul în care economia crește, ceea ce implică creșterea bazei de impozitare. Și atunci trebuie luate niște măsuri de debirocratizare, de simplificare a Codului Fiscal și de combatere a evaziunii care să ușureze activitatea celor care muncesc și creează ceva.
Rezumând, statul trebuie să își strângă cureaua și în acest sens să acționeze asupra (1) administrației, (2) companiilor de stat și (3) lucrărilor publice, în timp ce promovează politici de promovare a echității – combaterea evaziunii – și de accelerare a creșterii economice.
- De ce vrea elita dominantă socializarea pierderilor?
Fapt este că elita dominantă a României a decis că felia de pizza consumată în exces de sectorul public trebuie plătită în mare parte de cei care nu sunt deloc responsabili de dezechilibrele înregistrate, prin creșteri de taxe pentru al patrulea an consecutiv, care probabil vor fi urmate de alte creșteri de taxe.
Elita dominantă este o elită de pradă. Ea provine din eșalonul doi al partidului comunist, a preluat puterea după 1989 și, acolo unde nu mai exercită ea însăși în mod direct puterea (încă avem dinozauri comuniști în funcții) o face prin interpuși sau prin puișorii pe care i-a creat în aceste trei decenii și jumătate. Elita de pradă controlează ministerele, controlează companiile de stat, lucrările publice, este mufată la banul public prin contracte de tot felul. Ea controlează în bună măsură partidele. Cel mai important: ea controlează mediul intelectual, deoarece mare parte din acesta este dependent de stat.
Această elită s-a opus mai întâi reformelor după Revoluție. A tergiversat retrocedarea proprietăților confiscate de comuniști și privatizarea fabricilor de stat, ca să le mulgă cât mai mult timp. S-a opus schimbărilor instituționale profunde din România. În anii 1990 se discuta la un moment dat despre adoptarea Consiliului Monetar, ca în Bulgaria; ideea a fost respinsă. Apoi, prin 2014, când România îndeplinea criteriile de aderare la zona euro și puteam să ne propunem în mod realist acest obiectiv, ideea a fost respinsă din nou, absolut irațional. De fapt, rațional, din punctul de vedere al elitei de pradă. Această elită nu dorea disciplină bugetară, nu dorea să renunțe la instrumentele puterii. Prin urmare, România tot experimentează cicluri dureroase de boom-bust economic, bugetar și politic.
Nu este un paradox să descoperim că tocmai cei care s-au împotrivit aderării la euro, implicit disciplinei bugetare, sunt cei care astăzi au cerut mărirea poverii fiscale și care pretind că nu există altă soluție pentru reducerea deficitului bugetar. Această elită etatistă, socialistă în origini și în convingeri, se opune pierderii puterii. Dacă îi vorbești de ineficiența companiilor de stat, îți răspunde că ele nu pot fi privatizate rapid. Serios?! Dacă îi spui despre risipa irațională a statului, îți răspunde că statul trebuie să ofere bunuri publice. Ce bun public oferă nu una, ci cele trei bănci de stat?! – despre care aflăm că prăduiesc banul public chiar de la dl Bolojan și care aspiră miliarde de la buget? Dacă îi vorbești despre ineficiența taxării, îți răspunde că România are taxe mici comparativ cu Germania sau Franța, adică îți replică schimbând subiectul și invocând, oricum, o pseudo-știință. Insistența elitei pe sublinierea acestui aspect devine chiar ridicolă. Atât de mult ține să ne scoată ochii cu taxele mici din România comparativ cu țările occidentale, încât te face să crezi că acționează în interesul statelor occidentale, nu al României!
Elita dominantă nu acceptă reducerea cheltuielilor deoarece ea păstorește cheltuielile. E ca și cum ai cere lupului să nu mai mănânce oi. Elita dominantă vrea să mănânce mai multă pizza decât merită și să plătească restul lumii.
Ghinionul ei nu este acela că se opune științei, că viziunea etatistă, stahanovist-contabilă va produce chinuri altminteri evitabile. În fond, cât timp elita controlează dezbaterea publică, ea își impune punctul de vedere, iar adevărul științific cu greu poate răzbi. Ghinionul ei este că, spre deosebire de epoca guvernării Boc (câmd oricum contextul era altul, după cum am explicat), astăzi există un exemplu de austeritate bună. Acest exemplu este oferit de Argentina. Guvernarea lui Javier Milei arată că poți realiza simultan (1) reducerea masivă a deficitului bugetar, (2) sugrumarea inflației și (3) creștere economică. Spre deosebire, austeritatea proastă din România va duce într-adevăr la reducerea deficitului bugetar, însă cu prețul reinflamării inflației și al prelungirii stagnării economice. Elita nu poate susține că nu există altă variantă, că nici un guvern din lume nu ar fi putut proceda într-un mod diferit. Ba da, ar fi putut și avem dovada! Iar România nu trebuie să reducă deficitul bugetar cu 5% din PIB într-un an de zile, precum Argentina; în plus, România beneficiază de cel mai generos ajutor extern din istoria sa, prin urmare ar trebui să facă un efort mai mic și să vedem roade mai bune decât în Argentina.
Faptul că nu există voință politică nu înseamnă că nu se poate. Austeritatea promovată de o elită coruptă reprezintă un rău inutil, cu riscul unor ample efecte adverse în plan economic și politic.
