Oricât am dori să ne concentrăm prioritar pe scena politică internă, tabloul mai amplu al contextului internațional ne acaparează atenția inevitabil și ne obligă la considerații mai sofisticate asupra evoluțiilor politice și personajelor din centrul lor. Un duș rece la nivel intelectual este mai mult decât necesar în condițiile unor percepții ce par distorsionate îngrijorător de caniculă și se propagă nestingherite pe rețelele sociale și în mass-media.
Ne-am trezit astfel asistând la glorificarea președintelui francez Emmanuel Macron pentru că și-a sacrificat coaliția de centru care-l susținea, Ensemble, pentru a permite partidului de extremă dreapta al lui Marine Le Pen, Rassemblement National, să-și dubleze numărul de parlamentari; partidului de extremă stânga La France Insoumise, condus de Jean Luc Mélanchon, la fel de periculos pentru democrația liberală ca lidera RN, să obțină 104 locuri în Parlament; blocului de stânga, NFP, să devină forța dominantă în Adunarea Națională; și sindicatelor să șantajeze cu manifestații de stradă în timpul Jocurilor Olimpice dacă Macron nu numește un premier de stânga.
Este greu de înțeles cum poate fi lăudat Macron, pe FB și la televiziuni, când proiectul lui politic de neutralizare a extremelor și întărire a centrului a fost anulat de alegerile total inutile de care se face unicul responsabil. Poziția sa de lider european este slăbită, mai ales că și realizările sale, obținute cu mare greutate dar cu tenacitate și consecvență, și anume reforma pensiilor și reforma imigrației, sunt puse acum în pericol de partidele de stânga care condiționează participarea la negocieri pentru o nouă majoritate de desființarea lor.
Mai puțin briliantul cancelar german Olaf Scholz, care și el a pierdut alegerile europarlamentare, s-a abținut de la asemenea vitejii, hotărând să respecte mandatul încredințat inițial de electorat și să repare ce poate, dacă poate.
Una peste alta, la nivelul UE este limpede că „împăratul e gol”. Cu alte cuvinte, cei doi piloni care susțin construcția europeană, Franța și Germania, primele două economii ale Europei, se clatină, iar echilibrele politice din Parlamentul European vor fi menținute cu mare greutate, după ce grupul Patrioți pentru Europa, condus de Jordan Bardella, RN și dominat de Viktor Orban, marioneta hiperactivă a lui Putin, a devenit a treia forță politică.
Deși aparent marginalizate și neacceptate în marile grupuri parlamentare, partide extremiste ca Alternative für Deutschland și SOS, al Dianei Șoșoacă, vor căpăta mai multă greutate, iar Conservatorii (ECR) Giorgiei Meloni vor deveni parteneri mult mai frecventabili decât ar dicta prudența și înțelepciunea, chiar dacă deocamdată PPE, PSE, Renew și Verzii încearcă să se descurce pe cont propriu.
Dar promovarea fără menajamente a agendei Verzilor, în disprețul revoltei unui segment important al electoratului european, inclusiv a agricultorilor, nu va face decât să întărească sentimentele anti-UE și să întărească partidele populiste. Foarte greu înțeleg actualii lideri ai UE că neglijarea intereselor concrete ale alegătorilor în numele unor priorități stabilite de minorități meritocratice nu este în spiritul democrației liberale, ci, dimpotrivă, întărește partidele populiste.
Faptul că în SUA lucrurile stau și mai rău nu este o consolare. Nu avem de ce să ne bucurăm că recenta erodare a partidelor tradiționale confirmă pesimismul lui Toqueville față de democrația americană, după cum observa recent The Economist, nici că, odată ce partidele și-au pierdut coerența ideologică, ele au devenit simple cohorte coagulate în jurul unor lideri cu pretenții mesianice.
Soarta omenirii riscă să depindă fie de un personaj care și-a pierdut acuitatea intelectuală și nu mai are cum să și-o recupereze, fie de un mincinos patologic și agresiv, care își disprețuiește aliații occidentali pentru că este, se pare, controlat de Vladimir Putin.
În aceste condiții nu poate nimeni garanta că Statele Unite vor reuși să blocheze efortul comun și bine coordonat al Rusiei și al Chinei de a schimba ordinea mondială, mai ales când, liber de orice constrângere, Viktor Orban folosește președinția rotativă a Consiliului Europei drept vehicul pentru promovarea intereselor tripletei toxice Putin-Xi Jinping-Trump.
Puse în acest context, dezbaterile politice din România devin ridicole și rupte de lume. De fapt, așa și sunt: limitate la ultimele „ziceri” ale lui Ciolacu sau Ciucă, doi muppets care se insultă reciproc doar pentru a se împăca zâmbitori de dragul „stabilității”, și dominate de impotența guvernamentală perpetuă în fața unor probleme tot mai grave de infrastructură, de la TAROM la Valea Oltului, și a creșterii necontrolate a populației de animale de pradă care amenință tot mai serios omul. Toate aceste probleme, grave și vechi, nu vor fi rezolvate printr-o sesiune parlamentară convocată în prag de vacanță, pentru că partidele aflate la putere nu pot rezolva problemele pe care ele însele le-au nesocotit ani la rând.
Nu neglijăm importanța tratatului de securitate cu Ucraina semnat la Washington de președinții Iohannis și Zelenski, dar ne gândim cu groază la oferta politică pentru apropiatele alegeri prezidențiale. Dacă Iohannis, cu toate defectele sale, mai înțelege ceva din ce se petrece în lume și poate discuta coerent (deși nu știm cât de inteligent) cu partenerii din NATO și UE, fie și pentru că vorbește englezește mai bine decât toți antecesorii lui, perspectiva ca succesorul său să fie Marcel Ciolacu, liderul celui mai important partid al României, ar trebui să ne dea fiori, nu numai pentru că nu putem conta pe capacitatea sa de a înțelege ce se întâmplă în lume și cât de mult depindem de evoluțiile internaționale, ci mai ales pentru că în plan intern el este exponentul sistemului „ticăloșit” și al proastei guvernări, iar o țară prost guvernată nu poate fi un aliat statornic și valoros nici în UE, nici în NATO.
Dacă personaje ca Macron și Scholz au ajuns în situația critică prin propria lor acțiune și, respectiv, inacțiune, nu înseamnă că România va fi salvată de un personaj lipsit de cultură de orice fel, lipsit de convingeri politice autentice și definit de șmecherie, lipsă de scrupule și abilitatea de a face combinații politice de culise.
Dar Marcel Ciolacu, care se vrea în vârful puterii fie ca președinte, dacă nu va putea evita candidatura, fie ca premier pentru eternitate, cum se dorește, este prin excelență produsul și promotorul PSD, adică al unui partid care reprezintă interfața politică a unei rețele de tip mafiot manevrată de oameni de afaceri mai puțin mediatizați, care și-a propus să administreze și să deturneze banul public în folosul său și al clientelei sale cu ajutorul serviciilor, al unei justiții controlate politic și al unor televiziuni controlate financiar de puterea politică.
Nu este deci întâmplător că aceste televiziuni au ignorat cu totală lipsă de profesionalism excelentul material realizat de Recorder.ro, intitulat Portretul combinatorului la tinerețe.
Cazul Marcel Ciolacu, care demonstrează cu documente și mărturii precaritatea educațională și morală a celui pe care aceleași televiziuni și invitații lor atent selecționați îl tratează ca pe un om de stat. Investigația Recorder.ro este o plăcere din punct de vedere profesional și orice referire la Ciolacu care o ignoră echivalează cu un exercițiu de manipulare prin omisiune deliberată a faptelor.
Nu mă apuc să o povestesc, pentru că este foarte amplă; spun doar că ea ilustrează ascensiunea unui absolvent submediocru de liceu, devenit lucrător necalificat în cooperația meșteșugărească, care a profitat de rețelele de putere psd-iste din Buzău și de amiciția cu fostul prefect PSD Vasile Ion și fostul președinte al Camerei Deputaților Valeriu Zgonea, pentru a face avere prin speculații la limita legii și a profita abuziv, după cum s-a demonstrat ulterior, inclusiv printr-o investigație Recorder.ro din decembrie 2023, de facilitățile oferite revoluționarilor.
Iar în momentul în care s-a găsit un secretar de stat, Mihai Dodu, al cărui tată fusese împușcat în decembrie 1989, care să conteste, cu documente, pretenția lui Ciolacu de a fi declarat „luptător cu rol determinant”, pentru că Parchetul Militar a infirmat existența la Buzău a unor persoane rănite sau ucise înainte de ora 12.10, pe 22 decembrie 1989, momentul fugii lui Ceaușescu, premierul PSD, cu toată figura lui de bonom, l-a aruncat peste bord în doi timpi și trei mișcări, iar PNL, care îl numise în funcție, nu a ridicat un deget în apărarea lui.
În privința activităților economice de succes ale lui Ciolacu, amintesc doar „abilitatea” sa de a transforma o pășune cumpărată cu 260 de euro într-un teren forestier, drept urmare a adăugării aberante a silviculturii la codul CAEN al firmei sale de patiserie, pe care ulterior l-a schimbat, cu sprijinul Direcției silvice județene conduse de PSD, cu alt teren, mult mai bine situat, pe care l-a valorificat spectaculos la un preț de aproape 45.000 de euro.
De fapt, dacă ne amintim și de schimburile de terenuri dintre Gigi Becali și Ministerul Apărării, înțelegem cum s-au făcut banii psd-iștii și cum s-au creat rețelele lor de putere și influență: valorificând puterea politică pentru a-și însuși resursele publice, de la terenuri până la spații comerciale și locuri de veci, ca să nu mai vorbim de contractele cu statul și privatizările cu dedicație din industrie, multe soldate cu falimentarea întreprinderilor refuzate investitorilor occidentali de prestigiu și/sau transformarea lor în proiecte imobiliare.
Acesta este PSD, acesta este Ciolacu, partener de vânătoare al lui Omar Hayssam și de pescuit al lui Liviu Dragnea. Restul, de la PNL la AUR și SOS, sunt doar anexe.
Nu o fi el erou al Revoluției, dar a luptat „eroic” pe față și pe la spate, pentru triumful intereselor oamenilor PSD, partid care se dovedește o cohortă bine organizată de prădători.
Prin ascensiunea sa, el confirmă eficiența sistemului psd-ist, al practicilor sale combinatorii și manipulatorii și lipsei sale de scrupule față de orice adversar al sistemului. El este deci un „erou” al acestui sistem care domină timpurile noastre. Fie că va fi președinte, fie că va fi premier, gloria sa este asigurată: PSD nu va produce vreodată ceva mai bun.
Revenind la contextul internațional complicat la care ne-am referit mai sus, trebuie să ne întrebăm cum va răspunde „eroul” nostru, cocoțat la putere ca președinte sau premier, provocărilor care preocupă UE, NATO și restul democrațiilor de tip liberal din alte părți ale lumii.
Răspuns nu avem, pentru că nici Ciolacu nu are. Și nu are nici Ciucă, deși Klaus Iohannis încearcă să-și legitimeze plimbându-l la summit-ul NATO, unde nici Iohannis însuși nu mai contează.
Iluzia reprezentată de Mircea Geoană, se va risipi și ea curând, oricât ar fi el de dotat intelectual, căci vulnerabilitățile sale sunt prea mari și nu se poate rupe de sistem, a cărui creatură este, la fel ca Marcel Ciolacu, dar însărcinat cu altă misiune.
Vom vedea cum va guverna „marele maestru al combinațiilor” la maturitate, dacă va câștiga alegerile din decembrie. Am amintit însă tot ce știm despre „eroul” momentului pentru ca amnezia națională să nu se transforme în inconștiență națională în această vară fierbinte.
