Ne imaginăm o Românie în care statul de drept se transformă, de la o lege frumos scrisă, într-un spectacol de orgolii, mușchi instituționali și avize care nu vin niciodată. O Românie în care Guvernul grăbește reforma după instinct, CSM, garantul independenței justiției, pune tot sistemul pe hold „pentru că așa au vrut mușchii lui”, iar CCR ne reamintește, după luni întregi de amânări, că avizul consultativ este, de fapt, obligatoriu. În mijlocul acestui dans al absurdului, cetățeanul plătitor de taxe stă cu dosarul său într-o mână și cu speranța în cealaltă, întrebându-se dacă statul mai funcționează sau joacă doar un teatru pe scena propriei neputințe. Curat liberal, dom’le, ar conchide probabil acum Caragiale.
Există momente în care România ne arată, cu o generozitate aproape tragică, că statul de drept poate fi suspendat printr-o coincidență de orgolii, termene și interpretări instituționale. Povestea pensiilor magistraților se înscrie cu succes în această galerie tragicomică. Subiect ridicat de Guvern cu dramatism și fast, ni s-a spus că, dacă nu ajustăm această anomalie, miliardele din PNRR se vor evapora.
Românul de rând, însă, nu trăiește cu obsesia pensiei unui magistrat. El trăiește cu dosarul lui, cu birocrația care îl sufocă, cu corupția generalizată și cu mii de agenții care nu produc nici măcar hârtii, dar consumă bugetul și alimentează mici caste politice aproape mitice. Pentru cetățean, justiția nu este un spectacol de orgolii; este o nevoie fundamentală. El vrea o decizie, orice decizie – bună, rea, întemeiată sau nu – dar care să-i spună că nu mai trebuie să aștepte.
Guvernul a cerut avizul CSM, conform legii: consultativ, cu termen de 30 de zile. Totul simplu, ordonat, legal. Dar absurdul a intervenit imediat: Guvernul nu a mai așteptat. A mers înainte cu proiectul care ar fi trebuit să reformeze România de la Burebista până la colonizatorii imaginari ai unor galaxii îndepărtate, ignorând complet termenul legal. Avizul CSM însă, nu a (mai) venit niciodată.
Și aici intervine ironia supremă: CSM, garantul independenței justiției, a ales să pună complet pe hold întregul sistem judiciar, pentru că așa au vrut mușchii lui. Fără vreun fundament legal, nu neapărat solid, fără vreun termen clar – știm gluma aceea cu predictibilitatea – fără niciun fel de justificare procedurală rezonabilă. Justiția, întregul mecanism al statului de drept, a fost suspendat, iar celebrul aviz consultativ al CSM, în continuare neemis. Între august și noiembrie 2025, între decizia Guvernului de a merge înainte și decizia CSM de a bloca totul, România a demonstrat că amânarea poate fi o virtute instituțională.
Aici magistrații români nu poartă absolut nicio vină. Prinși și ei, la fel ca cetățeanul român, într-o piesă de teatru prost regizată, fără replici proprii, fără scenariu coerent, fără niciun fel de control asupra desfășurării evenimentelor, ei au fost martori și participanți forțați, victime ale unui conflict care nu le aparținea.
Pe 7 noiembrie 2025, CCR a venit cu clarificarea: avizul consultativ al CSM este obligatoriu. Consultativ și obligatoriu, în același timp. Sintagma ar putea deruta pe oricine, dar arată cât de elastică poate fi legea în mâinile instituțiilor. După luni întregi de amânări și tergiversări, CCR stabilește că ceea ce trebuia doar consultativ devine imperativ.
Între timp, România continua să funcționeze după regulile ei proprii: corupție generalizată, birocrație sufocantă, hățișuri legislative și toate acele mii de agenții care nu produc nimic, dar care consumă bugetul și oferă indemnizații politice; tot politicului, desigur. Totul coexistă cu un stat care pretinde că respectă separația puterilor, dar care, în realitate, transformă orice conflict instituțional într-un caft de orgolii, un spectacol de mușchi instituționali, un teatru absurd.
Într-o democrație normală la cap, cetățeanul este cel care contează cu adevărat. Acel etern plătitor de taxe, responsabil pentru funcționarea tuturor acestor mușchi instituționali, așteaptă. Așteaptă o decizie care să-i spună că nu mai trebuie să aștepte. O decizie care să transforme statul de drept dintr-un concept frumos scris pe hârtie, într-o realitate palpabilă. Orice altceva — încă o amânare, încă un aviz consultativ, încă o decizie tergiversată — nu va constitui decât o piesă de teatru în care el, eternul plătitor de taxe, rămâne spectator.
În concluzie, România ne-a demonstrat că poate amâna, tergiversa și justifica nefuncționarea statului cu o grație aproape tragică. Însă cetățeanul român nu mai poate aștepta. Magistrații nu au vină, Guvernul a demonstrat că poate ignora legea, CSM și-a arătat mușchii, iar CCR a făcut ceea ce era clar din capul locului că va face. Între toate acestea, cetățeanul român rămâne singurul care pierde.
Așadar, concluzia este limpede: România nu mai are nevoie de încă o amânare. România are nevoie de soluții pe fond. Cetățeanul, plătitor de taxe, merită să știe că statul funcționează și că nu va mai fi prizonier al unui spectacol absurd. Curat liberal, dom’le, ar conchide probabil Caragiale după această piesă de teatru.
