„Nu comentăm deciziile Curții Constituționale”.
Ați auzit-o deseori din gura lor ca o atitudine care să denote responsabilitate. Nu?
Teoretic ea are la bază un principiu de drept, juridic – al încrederii legitime în deciziile instanțelor.
CCR însă nu e o instanță judecătorească, nu face parte din sistemul juridic, iar membrii ei, deși își spun judecători, în realitate nu sunt. Și nu e peste tot în lume așa. Organizarea asta a fost alegerea celor care au redactat Constituția adoptată în 1991.
În alte țări de exemplu, chestiunile de constituționalitate sunt date în competența instanțelor supreme.
Acum, nu e ca și cum instanțele de judecată nu au luat decizii strâmbe. Au luat, slavă Domnului! Doar că acele decizii au și căi de atac. Dacă există dubii, justițiabilul contestă, merge la instanța superioară unde are șanse să primească dreptatea pe care o caută. Iar în unele cazuri magistrații pot fi trași la răspundere pentru faptele lor.
În cazul CCR nu există cale de atac. Deciziile lor sunt definitive și se pun în aplicare de îndată ce se publică în Monitorul Oficial. Practic, prin caracterul lor obligatoriu, ele devin lege! Doar că spre deosebire de legi care pot fi contestate, deciziile CCR nu pot.
Ei bine, de ieri începând, deși trebuia încă de la prima decizie controversată sau măcar de la ultima – cea cu privire la excluderea candidaturii Dianei Șoșoacă – această atitudine de supunere oarbă referitoare la ce decide Curtea Constituțională, trebuie să dispară din vocabularul politic.
Cel puțin până la reformarea ei care trebuie să stabilească clar modalități de numire care să prevadă proceduri de selecție care să aibă în centru, profesionalism, experiență și integritate. Dar și coborârea ei de pe piedestalul impunității.
Iată doar câteva din deciziile controversate date în ultimii 10 ani, anii de mandat ai lui Iohannis:
– desființarea de facto abuzului în serviciu;
– revocarea Laurei Codruța Kovesi din fruntea DNA;
– codurile penale care au lăsat fără obiectul muncii DNA și DIICOT;
– anularea probelor din dosarele de corupție;
– avizarea legilor justiției ale PSD-ALDE,
– anularea completurilor de la Înalta Curte care judecau dosarele de corupție
– deciziile pe prescripție au dus la închiderea a sute de dosare penale aflate pe rolul instanțelor sau la parchete;
– respingerea desființării pensiilor speciale, un mare conflict de interese
– interzicerea candidaturii Dianei Șoșoacă la aceste alegeri prezidențiale
Lumea înspăimântată la propriu de ce se întâmplă în aceste zile: Faceți ceva, se aude tot mai des.
Întrebarea e, ce? Se poate face ceva?
În principiu, într-un stat de drept, o încălcare cu bună știință a unei legi astfel cum se întâmplă cu decizia CCR de renumărare a voturilor, este sancționată de Codul penal, fiind un abuz în serviciu.
Nimeni nu ar trebui să fie exceptat; inclusiv Constituția spune asta, că nimeni nu este mai presus de lege. Deci nici judecătorii CCR. Doar că, ce să vezi?
Chiar Legea 47 din 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale are prevederi care conferă acestei entități puteri necenzurate de nimeni. Sunt neconstituționale evident, dar cine să le constate? Teoretic doar CCR poate, pentru că ăsta e rolul ei, să se asigure că legile sunt în acord cu Constituția.
Mai mult se prevede în mod clar în această lege că „sunt neconstituționale prevederile legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției”. Însă prin articolul 3 din această lege sunt adăugate competențe și atribuții care fac din CCR un exemplu de impunitate absolută:
- Atribuțiile Curții Constituționale nu sunt doar cele stabilite de Constituție, ci și de legea menționată;
- În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.
- Competența Curții Constituționale, nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.
Nici numiți de Dumnezeu dacă ar fi fost, o asemenea putere pe pământ este o aberație într-un sistem democratic. Practic au stabilit prin lege că membrii CCR nu ar fi supuși greșelii.
Am fi putut dezbate chestiunea asta și doar teoretic – CCR din greșeală dă o decizie care nu respectă prevederi legale care au trecut deja de un control, de constituționalitate, nesocotește practic și prevederile constituției și ne trezim într-o ipotetică răsturnare a ordinii constituționale. Mai pe înțelesul tuturor, o lovitură de stat.
Doar că de ieri suntem în realitatea asta. CCR a rupt contractul social cu poporul și a decis unilateral și în unanimitate să nu recunoască rezultatul alegerilor necontestate de nimeni în procedura normală – secții de votare, birouri electorale județene, birou electoral central.
A făcut-o atunci când, în mod arbitrar, a acceptat în primul rând ca admisibilă o cerere de anulare a alegerilor a unui candidat care nu a depus nicio dovadă în sprijinul alegațiilor sale și care nici nu îl vizează ca fiind beneficiar presupus al unei ipotetice decizii favorabile.
Decizia CCR de ieri este o decizie care nesocotește în primul rând votul popular liber exprimat la urne și în subsidiar încalcă absolut toate prevederile legale care se referă la această procedură de validare/anulare a alegerilor.
Dar dacă nu e din greșeală și e cu intenție? Cum este sancționată o asemenea faptă? Pot fi trași membrii CCR la răspundere?
Pentru abuz în serviciu, ca orice funcționari sau demnitari ai statului (inclusiv magistrații intră în categoria asta), nu. Ei stabilesc cum se interpretează legea, ei decid cum o aplică, ei sunt legea.
Dar dacă să spunem că ar fi probată intenția și tot mediul juridic ar fi de acord că sunt întrunite elementele unei lovituri de stat, una soft e adevărat, de catifea – atunci când un grup de oameni, profită de o organizare instituțională care este protejată de impunitate și decide, în afara legii și a Constituției, anularea voinței populare exprimate printr-un vot, culmea singurul fără scandaluri și acuzații de fraudă?
Ne uităm pe ce zice Codul Penal, la art.397 unde este prevăzută fapta de acțiuni împotriva ordinii constituționale și vedem că nici aici nu pot fi încadrați membrii CCR, pentru că ce au făcut ei nu a fost cu ajutorul unor acțiuni armate. Și nici prin violență. Loviturile de stat, soft, de catifea, nu sunt pedepsite de lege.
(1) Acțiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat (…)
(2) Întreprinderea de acțiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârșite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea națională (…)
Acum e momentul prielnic pentru nostalgicii perioadei de dinainte de ’89 să iasă și să spună “era mai bine înainte. Pentru că în Codul Penal al regimului comunist, modificat abia în 2006 în mandatul lui Tăriceanu, articolul 166(1) nu condiționa de intervenția armatei sau de folosirea violenței iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea de acţiuni care pot pune în pericol sub orice formă ordinea constituţională, caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român.
Deci acum 20 de ani în urmă cei nouă de la CCR nu și-ar fi permis comportamente de Dumnezei ca acum pentru că riscau pușcăria între 5 și 15 ani. Azi își încasează liniștiți pensiile speciale pe care mulți le cumulează pentru a-și bate joc de popor și democrație.
Nici măcar răspunderea politică nu poate fi invocată, în sensul retragerii mandatului de judecător printr-o procedură similară învestirii, respectiv prin votul Parlamentului. Pentru că singurele motive prin care pot înceta mandatele unor judecători de CCR, altele decât cele clasice – ajungere la termen, incompatiblitate sau conflict de interese (deși aici am serioase dubii că legea ar putea fi interpretată în cazul lor altfel decât vor vrea ei – am arătat mai sus puterea lor), boală, deces, sunt de încălcare a prevederilor legii lor de funcționare, respectiv pentru încălcarea gravă a obligației de a-și îndeplini funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției.
S-ar încadra la asta, dar ei sunt cei care constată și tot ei decid prin vot. Tare, nu?
Dar haideți să vedem dacă cei nouă sunt sau nu niște politruci. Dat fiind trecutul lor, aveți vreun motiv să le acordați o încredere totală pe măsura puterilor pe care și le-au arogat?
Ei sunt cei 9 Dumnezei de la CCR:
Marian Enache (propus de PSD) – numit judecător de Senat (2016)
Membru CPUN, FSN , a fost juristul lui Iliescu, în 90 a fost în echipa de 28 de parlamentari care au redactat proiectul Constituției României.
A fost deputat de 3 ori ‘90-92, FSN, PDSR‚ ‘92-96 și UNPR 2012-2016.
De fapt un traseist – în ‘96 intră deputat pe listele PDSR. Pleacă în APR în ‘97, recuperat de Voiculescu în 2008 la partidul Conservator. Apoi a ajuns în UNPR-ul lui Gabriel Oprea care l-a făcut deputat în anul 2012.
Figurează în arhivele CNSAS cu dosar Fond Rețea la Securitate, adică de turnător, dar Serviciul Român de Informații susține că „dosarul nu s-a păstrat în arhivă”.
Cristian Deliorga (propus de PSD, mai exact de Liviu Dragnea) – numit judecător de Senatul României (2019)
Cristian Deliorga a făcut carieră la Constanța, unde a fost implicat de-a lungul anilor în mai multe controverse, între care mușamalizarea unor dosare de politicieni sau implicarea în fraudarea unor examene de procurori. Numele lui Cristian Deliorga a apărut în rechizitoriul întocmit de procurorii DNA privind frauda la examenul pentru funcțiile de conducere din parchete. Ulterior, a primit din partea procurorilor DNA verdictul de neîncepere a urmăririi penale, din lipsa de probe suficiente pentru punerea sub acuzare. Era judecător la Curtea de Apel Constanța, în trecut fiind procuror și vicepreședinte CSM, în mandatul de ministru al Monicăi Macovei. Este considerat protectorul procurorului Adina Florea, iar numele său a mai fost vehiculat în presă ca posibil șef al DNA.
(sursa: romania.europalibera.org)
Gheorghe Stan (propus de PSD, mai exact de Liviu Dragnea) – numit judecător de Camera Deputaților (2019)
De la procuror de Botoșani și master la Academia SRI, la vânătorul lui Kovesi. Este fost judecător la Constanța, protectorul procurorului Adina Florea.
Gheorghe Stan a absolvit la Sibiu Facultatea de Drept în 1997 și a devenit procuror în județul Botoșani, în Darabani. A venit la București, unde a urcat rapid în ierarhie, remarcându-se nu prin dosare, ci prin repeziciunea cu care a avansat. De la corpul de control al Ministerul Justiției la Inspecția Judiciară, Gheorghe Stan a făcut carieră cu anchetele disciplinare. Cu un master la Academia SRI, în tandem cu Lucian Netejoru, Stan a avut mandatul prelungit în fruntea Inspecției Judiciare, unde s-au ales cu anchete Laura Codruța Kovesi, Marius Iacob și alți șefi DNA.
Gheorghe Stan a fost numit șef al Secției speciale de investigare a magistraților după o controversă în CSM. Primele sale gesturi în fruntea acestei secții au fost două dosare împotriva Laurei Codruța Kovesi și solicitarea în mai multe rânduri a dosarului Tel Drum, în care este anchetat Liviu Dragnea. Aceeași Secție specială, condusă de Gheorghe Stan, investiga acuzațiile de abuz în serviciu la adresa procurorilor care au instrumentat dosarul Revoluției, în care a fost acuzat Ion Iliescu.
(sursa: romania.europalibera.org)
Bogdan Licu (propus de PSD) – numit judecător de Camera Deputaților (2022)
Fost mason, acuzat de plagiat și de notele mici din facultate, nr. 2 din Parchetul General este susținut de PSD.
Licu a fost selectat pentru funcția de prim-adjunct al Procurorului General de liberalul Cătălin Predoiu, ministru al Justiției. În ciuda avizului negativ al CSM, care este și consultativ, Licu a fost numit în funcție de președintele Klaus Iohannis prin decret prezidențial.
Potrivit art. 143 din Constituție, una dintre condițiile pentru numirea în funcția de judecător constituțional este „înalta competență profesională”.
Ce au reținut colegii procurori din CSM despre Licu? Că „nu are o viziune managerială certă”, că a dat „răspunsuri evazive”, că „nu-și asumă responsabilitățile specifice funcției”.
Un alt scandal în care Bogdan Licu a fost implicat a fost cel al suspiciunii de plagiat a tezei sale de doctorat după ce a obținut o diplomă de doctor la Academia SRI sub îndrumarea fostului ministru de Interne Gabriel Oprea.
(sursa: romania.europalibera.org)
Elena-Simina Tănăsescu (propusă de PNL) – numită judecător de preşedintele României (2019)
Este titulara postului de profesor de drept constituțional de la Facultatea de Drept a Universității bucureștene. Tănăsescu a fost și consilierul prezidențial pe probleme constituționale și a demisionat anul trecut, după o controversă cu predecesorul ei la CCR, Petre Lăzăroiu, cel numit de Traian Băsescu în funcție și căruia îi expirase mandatul. Lăzăroiu, care a stat zece ani, în loc de nouă ani la CCR, a acuzat-o pe Tănăsescu de presiuni la adresa sa. El a relatat în presă o discuție privată cu consiliera prezidențială de la acea vreme, afirmând că aceasta i-ar fi spus că o petiție a unui cetățean îi cere lui Klaus Iohannis să-l revoce pe Lăzăroiu.
Simina Tănăsescu a respins acuzațiile, iar un comunicat oficial al Cotroceniului arăta că „nu au existat niciun fel de presiuni și sunt complet neadevărate acuzațiile aduse în acest sens”. După comunicatul citat, Tănăsescu a demisionat de la Palatul Cotroceni.
(sursa: romania.europalibera.org)
Laura Scântei (propusă de PNL) – numită judecător de Senat (2022)
din 2008 a profesat ca notar public în Bucureşti.
În Parlament, Iulia Scântei a intrat în 2016 pe listele PNL, iar de atunci a făcut parte din Comisia juridică, pe care a condus-o mai întâi ca vicepreşedinte, la sfârşitul mandatului trecut, apoi ca preşedinte, de la alegerile parlamentare din decembrie 2020.
Înainte de cariera parlamentară, în 2007-2008, Scântei a fost consilier al ministrului Justiţiei de atunci (liberalul Tudor Chiuariu), ulterior secretar general la acelaşi minister.
Mihaela Ciochină (propusă de PNL) – numită judecător de președintele României (2022)
Fostă consilieră „O funcționară toată viața, probabil corectă, probabil muncitoare, câteva seminarii, câteva articole. Și atât. Un CV dezolant în raport cu reperul de „înaltă competenţă profesională” care ar trebui să fie un judecător CCR.
În CCR nu ar avea ce să caute nu doar impostura de tip Licu, dar nici mediocritatea, fie ea cuminte și docilă. Iar cei care ajung acolo ar trebui să fie la un asemenea nivel profesional încât să aibă totul de pierdut dacă se compromit.”
(Ioana Ene-Dogioiu)
Livia Stanciu (propusă de PNL) – numită judecător de preşedintele României (2016)
Despre fosta președintă a ÎCCJ, Daniel Morar, fost judecător CCR, dezvăluie, în cartea pe care a publicat-o recent, cum conducerea Serviciului Român de Informații l-a determinat pe colegul său, judecătorul Petre Lăzăroiu, să se retragă din cursa pentru șefia Curții, în anul 2016, acesta fiind, de asemenea, convins să o sprijine pe Livia Stanciu.
Informația a fost povestită, în 2019, de Petre Lăzăroiu, de față fiind și judecătoarea Mona Pivniceru. Mai mult, Daniel Morar însuși a fost abordat de un colonel SPP, care i-a atras atenția că „trebuie făcute demersuri ca Valer Dorneanu să nu devină președintele Curții”. Apoi, i-a precizat că se lucrează la „o combinație”, iar treaba membrilor CCR este „să o aleagă pe Livia Stanciu președintă”.
Attila Varga (propus de UDMR) – numit judecător de Camera Deputaţilor (2016)
A fost deputat al UDMR din 1992 pana in 2012.
Să nu disperăm totuși. Există soluții. Însă ele presupun că la guvernare se află oameni care guvernează în interesul poporului. Profesioniști, integri, onești și fără legături ascunse sau scheleți prin dulapurile de la care au chei cei care îi șantajează. Oameni care să poată reforma pe bune acest sistem care a depășit limitele democrației și care riscă să ne ducă înapoi în bezna de dinainte de 1989.
