Am fost și eu, ani la rând, un român „de pretutindeni” sau din „diaspora”, cum li se spune azi celor plecați din țară, ca să studieze ori să muncească, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, departe de casă. Nicio plecare de felul ăsta nu e definitivă. Ești „afară”, dar trăiești și acasă, pleci și revii, de duci și te-ntorci, te miști ca o pendulă între „aici” și „acolo”.
Eu am plecat în străinătate când aveai nevoie de vize și, ca să ajungi într-o țară din Occident, în Franța, de pildă, făceai coada 2-3 zile, îți luai apoi și vize de tranzit, după alte cozi interminabile, pentru fiecare din țările prin care doar treceai cu trenul. Am fost admis să studiez la Sorbona și, ca să ajung la Paris, părinții s-au împrumutat de la vreo cinci mătuși. Fiindcă un bilet nu costa o nimica toată, cum e acum un zbor low cost, ci cam 3-4 salarii lunare ale unui om oarecare.
Bursa cu care am trăit mi-ajungea ca să plătesc o cameră de cămin în care stăteam cu cel puțin alți doi studenți, ca să mănânc cam de 10 franci pe zi, echivalentul a doi euro, și ca să-mi cumpăr cărți mereu de la mâna a doua, ori ca să fac fotocopii pe care le căram cu trenul spre casă, cocoșat de plasele alea de rafie pe care le vedeai atunci în orice aeroport din lume.
În zilele dinainte de a primi bursa, mâncam doar conserve de ton în sos de roșii de la cel mai ieftin magazin, unde 90% din clienți erau oameni fără adăpost și studenți: nu o să uit niciodată ambalajul roș-albastru al acelei conserve, care costa un franc jumate. Știu, deci, foarte bine ce înseamnă să trăiești în sărăcie, departe de casă.
Asta se petrecea, în plus, în vremea în care numele de român era privit cu mult scepticism. Minciunile despre revoluție, mineriadele, furtișagurile de prin diverse țări occidentale îi făceau pe europeni să ne privească cu foarte mari rezerve. Pe atunci, românii plecați din țară în timpul comunismului susțineau apropierea noastră de Europa, așa că noi, primele generații de studenți plecați la studii, vedeam în ei un aliat. Mai ales că ambasada ne considera la începutul tranziției „emigrația dușmănoasă”, fiindcă nu ne raliaserăm neocomuniștilor de la București.
Cu toate astea, nici noi, nici anticomuniștii bătrâni nu renunțam să scriem guvernelor occidentale și să le spunem prietenilor din aceste țări că România își merită locul în Occident, că nu mai vrea în Est.
N-a fost ușor să schimbi percepția politicienilor din Vest și a societăților în care ajungeam să studiem sau să muncim. Dar până la urmă s-a întâmplat. Și asta pentru că au putut descoperi că românii veniți pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă în țara lor se puteau integra în noul mod de viață, erau, în majoritatea lor, harnici și onești, voiau ca și România să fie „o țară ca afară”.
Ne-am integrat în UE și în NATO și fiindcă diaspora a susținut constant tabăra pro-europeană de acasă. A contat enorm. Iar după ce am intrat în Uniune și am putut profita cu toții de libertățile la care au visat și părinții, și bunicii noștri, și noi, cei care eram tineri în 1989, diaspora a continuat să susțină, inclusiv prin vot, apartenența noastră la lumea nouă în care intrasem. Cu multe eforturi. Căci ici și colo, ura față de estici a persistat. Când era vreo criză mai grea prin țară, sau pur și simplu vreo porcărie politică făcută de guvernanți cinici și nesimțiți, unii occidentali îți spuneau în față că țara ta ar fi trebuit să mai stea o vreme în afara UE.
Faptul că România a urmat, cu urcușuri și coborâșuri inevitabile, calea modernizării occidentale e aproape un miracol. O spun ca unul care – insist! – a trăit pe pielea lui ce statut avea un român în anii nouăzeci într-o țară din Vest și ce statut are azi.
În ultimii ani, diaspora s-a schimbat. După ce, scrutin după scrutin, românii din Italia, Franța, Germania, Marea Britanie etc. votau masiv cu forțele pro-europene de acasă pentru a spori sincronizarea noastră cu ceilalți europeni, ne-am trezit cu o reacție de furie naționalistă. Și acasă, nu doar în diaspora.
După ce, în primul deceniu de apartenență la Europa, ne mândream că nu avem niciun deputat de extremă dreaptă nici la București, nici la Strasbourg, s-a întâmplat ceva. Anumite greșeli occidentale au pus paie pe foc. Felul cum a fost gestionat dosarul Schengen e cel mai bun exemplu. Decepția s-a transformat în înjurătură. Și la adresa incompetenței de acasă, și la adresa unor guverne care lăsau să se înțeleagă că am fi europeni de clasă inferioară.
Problema nu se rezolvă, însă, dând foc la casă. Nu vom mai intra în Schengen peste câteva zile dacă în capitalele vestice trimitem știrea că în fruntea statului e unul care îl admiră pe Putin. Dimpotrivă.
Ajung astfel la actualitatea imediată. Pe 24 noiembrie ne-am trezit cu un candidat venit de nicăieri și care, fan al lui Putin și sprijinit de forțe rusești, și-a făcut și acasă, și în rândul românilor ce trăiesc printre străini, renume de mântuitor.
Când a fost luat la bani mărunți, s-a văzut că bate câmpii, că și-a fabricat o biografie mincinoasă, că se folosește de interlopi și mercenari. Și asta doar pentru a ne arunca în brațele Rusiei. Ceva nu-i în regulă. Eu nu cred că un român cinstit care profită, atât cât îl duc puterile, de modul de viață occidental, poate vota ca semenii săi de acasă să fie oferiți pe tavă lui Putin. Mai întâi, pentru că le-ar face acestora un rău imens: orice solidaritate cu Rusia înseamnă în acest moment o pierdere masivă de credibilitate a României în lume și, astfel, un colaps pentru economie. Mai apoi, fiindcă și-ar face și lui un rău: ce mai poți face dacă țara ta nu mai e liberă? Uitați-vă cum sunt priviți rușii în străinătate, din pricina dictatorului de acasă! Asta ne trebuie? Să fim și noi din nou paria?
Eu rămân optimist. Sunt convins că o majoritate a românilor plecați din țară a priceput care e miza scrutinului de duminică. Diaspora așezată, pentru o vreme sau pentru totdeauna, în Occident, nu poate să vrea ca partea din România rămasă acasă să fie împinsă spre Est. Să folosești votul ca să-ți rupi națiunea în două – una liberă, și alta în servitute, una în Vest și alta în Est – ar fi o crimă mai gravă decât o înțelegere între doi dictatori…
