Opiniile controversate ale lui Călin Georgescu sunt cunoscute publicului larg. Dacă înainte de primul tur, majoritatea alegătorilor, fie susținători, fie opozanți, știau puțin despre cine este și ce propune, acum lucrurile stau diferit. Unii rămân convinși că trebuie votat tocmai pentru propunerile sale, în timp ce alții îl resping vehement din cauza ideilor pe care le are. O mare parte din declarațiile controversate, chiar delirante, sunt nepolitice. Problema cea mai mare apare atunci când ne uităm la declarațiile sale politice. Analizându-le, putem înțelege ce va face dacă îi dăm puterea, dacă îi dăm statul pe mână.
Apa este informație, sucurile conțin nanocipuri, pe vremea lui Ștefan cel Mare oamenii funcționau prin telepatie, nașterea prin cezariană rupe firul divin. Aceste afirmații par a fi perle de la bac, dar sunt declarațiile unui candidat aflat în turul doi al alegerilor prezidențiale. Dacă am avea în față un candidat ale cărui calități ar fi incontestabile, astfel de remarci ar putea fi chiar trecute cu vederea. Ele ar putea fi catalogate drept material bun pentru meme. Am avea un președinte excentric, poate chiar simpatic în felul său, dar competent. Nu acesta este cazul lui Călin Georgescu.
Pe lângă observațiile despre viață, energie și oameni, Georgescu formulează opinii politice bine conturate, oferind un plan de transformare a țării. Programul său, „Hrană, Apă, Energie,” merge dincolo de sloganuri; propune o schimbare radicală a structurii economice, sociale și politice a României. În viziunea sa, pe actualul sistem nu se poate construi, iar soluția este o schimbare completă a acestuia. A promis că îl va implementa dacă va ajunge la putere și consideră că a câștigat primul tur datorită acestui program.
Citind programul său de țară, pare că ne pregătim pentru secolul XX. Programul în sine este un ghiveci, probabil de asta și accentul pus preponderent pe agricultură. Planul propune instaurarea unui stat suveranist-distributist, bazat pe producția locală și democrația participativă. În această viziune, familia este considerată fundamentul societății, iar cooperarea economică se realizează prin cooperative și organizații asociative, unde lucrătorii devin și proprietari. Statul ar urma să asigure accesul la capital ieftin pentru a sprijini aceste inițiative.
Un astfel de model nu a fost aplicat niciodată la scară largă, ceea ce face imposibil de anticipat cum ar funcționa în practică. Lipsa de detalii privind implicarea companiilor mari sau atragerea investițiilor străine a generat deja incertitudine în piață. Având în vedere carențele planului, accentul exagerat pe agricultură, gospodării țărănești, albine și absența unei viziuni clare pentru dezvoltarea urbană, această propunere seamănă mai mult cu un experiment social riscant. Dacă aceleași minți care l-au conceput ar trebui să-l pună în aplicare, nu putem să nu ne gândim la Cambodgia anilor ’70, mai degrabă decât la un proiect pentru un stat democratic modern.
Din punct de vedere politic, este imposibil să nu observăm absența oricărei referiri la partide în proiectul său de țară. Obiectivul declarat al noului stat suveranist-distributist este să înlocuiască competiția dintre stânga și dreapta cu o viziune axată pe interesul național. Cooperarea urmând să fie noul modus operandi. Această retorică, coroborată cu declarațiile lui Călin Georgescu, care a afirmat că în România nu vor mai exista partide, ridică întrebări serioase. Într-o Românie condusă de el, putem avea încredere că pluralismul politic – fundamentul unei democrații moderne – va fi respectat?
Opiniile politice ale lui Călin Georgescu trădează și o înclinație spre figuri istorice profund controversate. Dincolo de declarațiile care au atras atenția procurorilor, în spațiul public a apărut recent un discurs rostit de acesta și inspirat de la Ion Antonescu. Deși a negat orice afinități legionare, asocierea sa cu persoane care promovează deschis ideologia legionară este alarmantă. Recent s-a afișat cu un consilier care consideră că „cei mai buni români au fost legionarii.” Putem avea încredere într-un președinte care se înconjoară de consilieri cu simpatii legionare?
Călin Georgescu este, fără îndoială, un candidat atipic și ar fi la fel de atipic dacă va fi ales. Promite să fie un președinte „ultraactiv,” o schimbare radicală după un președinte mai degrabă absent. Dar problema nu este intensitatea activității în sine, ci direcția în care aceasta ar putea duce. Până acum, Georgescu a oferit un amestec incoerent pe post de program de țară, un plan improvizat pentru a remodela sistemul actual. Pretinde că pune interesul României pe primul loc, dar demonstrează o înțelegere limitată a priorităților strategice ale țării. Nu pare să înțeleagă pericolul reprezentat de un stat agresiv care poartă un război la granița noastră și care își urmează ambițiile imperialiste. Mai mult, Georgescu minimalizează importanța alianțelor militare și consideră creșterea bugetului apărării conform cerințelor NATO drept o problemă „ultra-secundară.” În aceste condiții, am putem avea încredere într-un astfel de președinte? Putem miza pe cineva care declară că servește interesul național, dar subminează pilonii securității?
Putem spera că un președinte precum Călin Georgescu va respecta legile și ordinea constituțională existente. Însă să nu uităm punctul de plecare: obiectivul său declarat este crearea unui nou stat, o schimbare de sistem care, implicit, presupune o restructurare profundă a ordinii politice și constituționale. Odată ajuns la Cotroceni, cine îi va putea sta în cale? Vor reuși să se opună partidele pro-europene sau cetățenii care nu îi împărtășesc viziunea? Și dacă da, putem presupune că el nu va mobiliza sprijinul acelei părți a populației care îl vede ca pe un salvator? Planul său economic, mai degrabă rudimentar, oferă puține indicii că ar putea genera stabilitate sau prosperitate. Seamănă mai degrabă cu o rețetă pentru sărăcie și criză economică – exact contextul pe care l-ar putea exploata pentru a-și avansa agenda, acuzând de trădare pe cei care se opun “cooperării ca modus operandi.” Mai mult, următorii ani se anunță tulburi, atât în Europa, cât și pe scena globală. Crizele economice sau geopolitice creează oportunități ideale pentru liderii extremiști care caută să accelereze schimbări radicale.
Un candidat cu idei delirante care crede în teorii ale conspirației nu reprezintă o noutate nici pentru România, nici pentru alte state. Un astfel de candidat poate fi contestat și combătut. Dar problema nu se limitează doar la atât. Avem de-a face cu mai mult de atât. Mult mai mult. Trebuie să conștientizăm că, odată ajuns la putere un candidat cu idei extremiste și un plan incoerent de reformare a statului și economiei, va fi extrem de dificil – dacă nu imposibil – de dat jos. Putem continua să dezbatem despre ce ar fi putut face pentru România sau cum ar fi arătat România suveranist-distributistă. Dar cel mai bine ar fi ca toate acestea să rămână doar ipoteze contrafactuale și să nu îi oferim ocazia de a demonstra cât de periculos poate fi.
