1919 a rămas în istorie ca fiind anul „votului universal” pentru firava noastră democrație interbelică. Ele sunt importante și pentru că sunt o excepție de la norma interbelică tacită – doar în două cazuri, 1919 și în 1937, puterea care a organizat alegerile le-a și pierdut.
Sau, cum a rămas vorba celebră a lui P.P.Carp – „Dați-mi puterea și vă dau parlamentul!”
Prin decret regal, s-a votat în 2,3,4 noiembrie pentru Adunarea Deputaților și 7,8 și 9 noiembrie pentru Senat și colegiile universitare.
Însă „votul universal” era o minciună. Sau, cum am zice azi, un fel de fake news.
În primul rând, femeile și-au luat o țeapă monumentală. La Adunarea de la Alba Iulia, punctul III al Rezoluției zicea așa: „Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, județe ori Parlament. (Voci „Trăiască femeile! Trăiască! Aclamațiuni pe galerie, damele flutură batistele)
Femeile nu au primit drept de vot la alegerile din 1919. Niște bărbați au decis și pentru ele. Abia în 1929 femeile au votat, însă doar la alegerile locale și nici atunci fără restricții. A trebuit să vin comunismul și alegerile din ’46 ca să voteze și femeile în România.
Mai puțină lume știe că și bărbații și-au luat și ei o țeapă când s-a decis cine are drept de vot. Vorbim de votul universal masculin, însă la Adunarea Deputaților puteai vota de la vârsta de 21 de ani.
La Senat era și mai interesant – doar bărbații în vârstă de 40 de ani puteau vota. Mulți soldați și cei care luptaseră pe front nu au putut vota pentru Camera Superioară.
Când te uiți la rezultate, ceea ce izbește e interesul scăzut al românilor cu drept de vot la primele alegeri. Rata de participare a fost jurul cifrei de 63%.
Sunt mai multe explicații pentru asta – boicotul, analfabetismul și lipsa culturii democratice, printre multe altele.
Când te uiți și la voturi și procese electorale, te mai uimește ceva. Fiecare provincie avea alte reguli electorale.
Bucovina și Transilvania aveau sisteme electorale foarte simple. Procentajul de voturi anulate în Bucovina a fost 7,8%. Surpriza vine din Transilvania, care a avut doar 0,6% voturi anulate.
În Vechiul Regat și Basarabia, funcționa un sistem electoral cu totul aparte și complicat chiar și pentru zilele noastre – vot cu panașaj (panachage). Noi am împrumutat sistemul ăsta de la belgieni, de unde mai copiaserăm și modelul de Constituție.
Geniul care s-a gândit că sistemul belgian e potrivit pentru România a fost liberalul G.G. Mârzescu, fost primar la Iași, fost vicepreședinte al Adunării Deputaților și ministru de Interne în 1919.
În esență, era un vot preferențial cu circumscripție plurinominală în care puteai să alegi fie o listă de partid, fie să ordonezi preferențial candidații. Procesul pare simplu azi – tai cu un creion candidații care nu îți plăceau.
În provinciile cu vot cu panașaj, procentajul voturilor nule s-a dus la 17% și respectiv 30%. Având în vedere rata de analfabetism de vreo 90%, nu prea e de mirare.
Dar altceva e important. Un milion și jumătate de români au votat pentru prima oară.
Reforme succesive au eliminat restricțiile privind dreptul de a vota, însă mult mai lent decât în țările vecine sau Occident.
Apoi, toată perioada interbelică puterea care a organizat alegerile le-a câștigat fără drept de apel până în 1937, când au pierdut țărăniștii iar legionarii au ajuns pe locul trei, cu un oficial 15,58%. Opinia publică era șocată.
Acest 15% era mult subestimat, șeful Siguranței din epocă, Cristescu, afirmând că ministerul din Interne „a escamotat 300.000 de voturi de la legionari.”
În toată democrația noastră interbelică, procesele electorale au fost o farsă.
Și cum nu se poate construi o democrație pe o farsă, regimul lui Carol al II-lea a pus bomboana pe coliva democrației românești.
Sovieticii și comuniștii au definitivat ceea ce noi începuserăm de multă vreme. România era deja o dictatura când au venit tancurile sovietice.
Dacă e să revenim în zilele noastre și la haosul pe care îl constatăm la alegerile europarlamentare și locale, nu putem să nu găsim similarități cu fraudele din perioada interbelică.
Soluția pe termen lung nu e demiterea lui Toni Greblă, aflat vremelnic în fruntea Autorității Electorale Permanente, soluția e depolitizarea totală a instituției centrale, cea care veghează asupra proceselor democratice din România.
Nu poți deveni președintele independent al AEP a doua zi după ce ți-ai depus demisia din partid. Nu ai fost independent și nu vei fi niciodată.
Soluția pe termen lung este scoaterea AEP-ului și întregii administrații electorale din jocurile politice. Alegerile sunt prea importante pentru o democrație ca să le dai pe mâna unor analfabeți politic sau marionete de partid.
