Într-un sistem complex, precum corpul uman, bursa sau sistemul de relații internaționale, există mecanisme de feedback negativ (sau reglaj) atunci când apare vreo perturbare a funcționării sale armonioase. Însă lucrurile se schimbă radical când aceste mecanisme nu mai funcționează, așa cum s-a întâmplat de exemplu în 1914 când Primul Război Mondial a pornit de la un asasinat politic în urma căruia tensiunile au escaladat necontrolat. Feedbackul pozitiv amplifică problema la nesfârșit până la implozia sistemului. Astăzi, când tensiunile cresc și mecanismele de reglaj stabilite după al doilea război mondial încep să fie erodate (în democrații de populism, în restul lumii de revizionism), riscul de implozie este mai ridicat decât am putea crede.
Ne-o dovedește scandalul internațional cel mai important al momentului, prezentat prea puțin în media noastră ocupată cu tradițională toxicitate politică autohtonă, amplificată de fiecare campanie și provocatoare de alergii morale oricărei persoane cât de cât normale care ar dori să se implice sau măcar să înțeleagă viața publică. Să-i lăsăm așadar pe ‘ai noștri’ cu obsesia falimentară pentru stabilitate (excelent descrisă de doamna Rodica Culcer în articolul din această săptămână) și să mergem tocmai în Japonia, unde prim-ministra ultra-conservatoare și neiubitoare de stabilitate a țării, Sanae Takaichi, a declarat recent că ia în calcul o intervenție militară în cazul în care China ar invada Taiwanul, ocupat timp de 50 de ani de Japonia, între 1895 și 1945 și aflat la 100 de kilometri de coastele japoneze.
Bineînțeles, din punct de vedere tactic, Japonia poate și trebuie să ia în calcul orice scenariu, însă din punct de vedere al comunicării, doamna Takaichi (cunoscută și pentru faptul că ar fi criticat politica scuzelor dusă de predecesorii săi) a făcut o gafă monumentală, pe care refuză să o retracteze, așa cum Japonia refuză să-și recunoască crimele oribile împotriva umanității și a oricărei ordini morale comise în timpul (și înaintea) celui de-al doilea război mondial (și o spune un mare admirator al culturii, istoriei, bucătăriei, naturii, artelor marțiale și a oamenilor din Japonia). Cei care cunosc modul în care este percepută Japonia în TOATĂ Asia de Est și de Sud-Est, înțeleg foarte bine că liderii săi trebuie să pronunțe cuvinte precum ‘militar’ sau să sugereze amenințări existențiale cu mare grijă, preferabil deloc. Nici Shinzo Abe nu a mers atât de departe cu declarațiile, preferând abordarea asiatică clasica: „problemele nu există când nu vorbești despre ele”, deși el a promulgat în 2015 o lege care ar permite Japoniei apărarea colectivă în anumite situații în care nu este atacată direct. Repet, e perfect legitim ca Japonia să ia în calcul tot felul de variante, dar nu are dreptul moral să vorbească despre intervenții militare în alte state pentru încă vreo câteva generații. Puteți spune că sunt doar vorbe, dar în contextul multiplicării operațiunilor militare în insulele din Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud, o scânteie poate declanșa, prin feedback pozitiv (adică favorizant), prăbușirea sistemului internațional pe care Trump, Putin și cei ca ei îl subminează deja în diferite feluri. Iar feedbackul nu a ezitat să apară:
Într-o altă dovadă de diplomație rafinată, consulul chinez la Osaka, Xue Jian, a făcut imediat o declarație în care amenință (nu prea) voalat cu decapitarea, criticată (pe bună dreptate) în toată zona, dar susținută de media oficială și chiar de purtători de cuvânt ai guvernului de la Beijing. Există tentația pentru Beijing de a reveni la tactica diplomatică falimentară de ‘wolf warrior’ (am explicat-o într-un articol anterior) prin care a ‘reușit’ să-și îndepărteze mulți potențiali aliați și să crească inutil tensiunile internaționale. Faptul că China reacționează isteric când vine vorba despre Taiwan nu este ceva nou, însă discutând pragmatic, actualul status-quo e în favoarea tuturor: Taiwan, chiar fără a fi oficial o țară, există și acționează de facto independent; China, și sub presiunea unui public din ce în ce mai cuprins de porniri naționaliste, ar schimba acest lucru la un moment dat, dar nu este încă pregătită militar și economic să o facă; SUA și lumea în general nu au nevoie de un alt conflict care ar putea degenera într-un al treilea război mondial. În acest context, declarațiile par de-a dreptul stupide și au atras critici inclusiv în Japonia, iar Takaichi a promis să fie mai atentă pe viitor, refuzând însă să-și ceară scuze și satisfăcând astfel publicul său de extremă dreaptă.
Membri ai mediului academic din China cu care am discutat sunt convinși că totul face parte dintr-un efort multidimensional al Japoniei de a scăpa de constrângerile politicii pacifiste postbelice și a recupera spiritul militarist. Beijingul a ‘recomandat’ studenților și turiștilor săi să evite Japonia (după ce în primele luni ale anului nu mai puțin de 6,7 milioane au vizitat-o), zboruri și lansări de filme produse în Japonia au fost anulate, iar estimarea daunelor financiare în urma acestor tensiuni se ridică pentru Japonia la 2,2 trilioane de yeni sau 14 miliarde de dolari.
Pe 3 septembrie, dacă mai țineți minte, China a sărbătorit cea de-a 80-a aniversare a victoriei împotriva Japoniei. Cu câteva luni înainte, un elev japonez a fost ucis în China de un dezaxat ultra-naționalist, condamnat ulterior la moarte. Partidul încearcă să mențină un echilibru foarte precar între naționalismul ‘folositor’ (adică cel care îi poate permite să-și legitimeze puterea în condițiile unei situații economice nu tocmai roz, justificând intern o eventuală intervenție militară în Taiwan) și cel ‘distructiv’ care poate degenera în xenofobie și violență, afectând interesele internaționale ale Chinei și, cine știe, poate chiar poziția de putere a partidului în cazul în care acesta nu se ridică la înălțimea pretențiilor revizioniste pe care el însuși le-a promovat (de fapt, după revoluția culturală, naționalismul anti-japonez a devenit narațiunea unificatoare a diverselor facțiuni ale partidului, salvându-i legitimitatea la nivelul percepției publice interne, grav afectată de moștenirea dezastruoasă a lui Mao).
În Japonia, din câte am înțeles, paradele militare ale Beijingului sunt percepute ca fiind ‘de paradă’, iar Beijingul nu este văzut ca fiind pregătit de o confruntare pe scară largă. Posibil, însă deși riscul unei confruntări militare directe intenționate rămâne scăzut, declarațiile agresive forțează Beijingul să-și arate și mai tare mușchii în insule, până când un accident poate declanșa dezastrul, pentru că toată lumea va fi investit prea mult în nationalism-populismul care metastazează cea mai prosperă epocă din istoria umanității.
Din păcate, China nu poate găsi în cei 1,4 miliarde de cetățeni nici 11 jucători de fotbal decenți, și nici măcar un singur expert în PR, care să ajute Beijingul să înțeleagă că istericalele ultra-agresive și amenințările goale nu sperie pe nimeni, dăunând visului chinezesc de a deveni o mare putere respectată. Din păcate, nici Japonia nu înțelege că respectul de care se bucură, datorat performanțelor economice și culturii sale excepționale, este în realitate foarte fragil, mai ales atâta timp cât mai există încă supraviețuitori ai crimelor sale abominabile pe care, spre deosebire de Germania, nu le recunoaște nici în prezent.
În plus, nu înțeleg scopul acestor declarații iresponsabile care reactivează traume istorice profunde: dacă Beijingul și Taipeiul e clar de ce se angajează în acest gen de retorică, iar Washingtonul folosește orice tactică pare potrivită pe moment pentru a menține status quo-ul, în timp ce toată lumea are păreri, mai mult sau mai puțin avizate, despre situația de acolo, la Tokyo cea mai bună opțiune este întotdeauna tăcerea, pentru că nimic din ce ar putea spune Japonia despre confruntări militare nu ajută pe nimeni. Și când nu ai nimic constructiv de spus, mai bine taci din gură.
