Cea mai recentă carte a lui Guy Verhofstadt, lansată astăzi la București, propune o resetare liberală a politicii pentru a face față asaltului populismului și extremismului autoritar din Europa și America.
Fost președinte ALDE în Parlamentul European pentru două mandate, Guy Verhofstadt este un politician liberal atipic în familia europeană. Pe lângă vasta experiență politică – deputat în Parlamentul Belgiei din partea Open Vld (Partidul Liberal Democrat Flamand), ministru de Finanțe, premier al Belgiei (1999-2008) și coordonator al Comisiei Brexit din Parlamentul European – Verhofstadt este și un autor de reflecție politică sistemică, în care propria biografie și istoria politică a Belgiei și Europei se întrepătrund în istoria epocii.
Supranumit și „micul Thatcher”, mandatele de premier ale lui Verhofstadt (1999-2008) au repus economia Belgiei pe făgașul corect și sustenabil pe termen lung.
Datoria publică imensă a scăzut de la 137% din PIB în 1999 la 84% în pragul crizei din 2008, o performanță uimitoare de disciplină fiscală.
Această evoluție a fost pregătită de o viziune liberală clasică, inspirată de Hayek, Buchanan și de alți economiști marcanți, iar vastul sistem de beneficii sociale și „pilonizarea” specifică Belgiei au fost supuse unei reforme structurale („pilonizarea” e segmentarea structurilor sociale pe criterii ideologice și doctrinare, larg răspândită în Benelux).
Finalul primei părți a cărții pune în fața cititorului o dilemă obsedantă în ultimii ani: care este viitorul democrației liberale? Contextul este cel pe care îl știm. Nu numai că există un regres al democrației la nivel global, însă unele țări pot stagna lungi perioade în „democrații iliberale”, așa cum a fost Ungaria lui Viktor Orban. În plus, Verhofstadt citează studii care arată 25% dintre tinerii (belgieni) cu vârste între 18 și 44 de ani consideră un sistem cu lider autocrat preferabil democrației (p.61).
Cea mai substanțială secțiune a cărții, Partea a 2-a, surprinde o radiografie a lumii în care trăim și a schimbărilor survenite atât în politica internațională, transformată într-o arenă crudă a rivalității dintre marile superputeri (SUA, Rusia, China), și politica la nivel național, sufocată de ascensiunea populismului, partidocrație, o prăpastie tot mai adâncă între cetățean și politician, și „brutalizarea” discursului public.
Răspunsul său la criza democrației și ascensiunea populismului de dreapta, pe care îl documentează pe mai multe meridiane începând cu Le Pen în Franța, este diferit de acuzațiile clasice – nu e vorba nici de adâncirea inegalităților, nici de internet și social media, nici de impactul migrației în Vest sau criza locurilor de muncă.
Verhofstadt, fără menajamente, ne spune că populismul de dreapta este expresia unui deficit de ofertă politică, un fel de „criză a ofertei politicii tradiționale”, și nu ceva imputabil „cererii”, a unui segment care așteaptă sau ar vota populiști autoritari. Pe scurt, că politicienii europeni democrați suferă de lipsă de viziune și de leadership.
Secțiunile următoare deplâng tehnologizarea politicii, penuria de lideri, polarizarea democrației, accentuată de sisteme electorale de tipul winners-takes-all, tehnologia digitală și diluarea pluralismului în marile platforme de social media în spațiul euro-atlantic (spre deosebire de controlul strict al internetului în țările autocrate, precum China).
Un capitol extrem de informat vorbește despre tarele capitalismului global și date mai puțin discutate, precum monopolurile digitale ale marilor giganți high-tech, concentrarea averilor în mâna unor oligarhi de tipul Musk sau Thiel, suprataxarea muncii și instrumentele financiare cu grad mare de risc, inechitățile din Vest și, în unele țări, sărăcia generalizată.
Ultima secțiune a cărții propune un laborator de soluții liberale pentru problemele și schimbările identificate în partea a doua, începând cu cele mai importante, capitalismul și democrația. Dacă poți fi de acord cu narațiunea extinsă ce explică schimbările din politica americană și europeană surprinse prin lentilele lui Verhofstadt, soluțiile din partea a treia vor naște, probabil, controverse acute. O primă impresie este că abordarea este de tipul „one size fits all”, respectiv un model teoretic sau o politică deja aplicată poate fi transpusă, exportată fără sincope în orice configurație instituțională. Or, lucrurile sunt departe de a fi atât de simple. O doua impresie este că, deși principiile sunt bune, de pildă egalitatea de șanse, dezvoltarea unui design instituțional care să le integreze ușor rămâne un deziderat, un ideal mereu sub înălțimea așteptărilor.
Nu în ultimul rând, unii vor obiecta că soluțiile liberale supuse dezbaterii fac multe concesii centrismului sau poate chiar stângii. Parțial, acest lucru ține și de evoluția intelectuală a lui Verhofstadt, un consecvent libertarian la tinerețe, autor al unor manifeste inspirate de clasicii liberali, devenit un liberal mai atent la problemele sociale și la decalajul dintre muncă și capital, o evoluție accelerată de globalizare și apariția big tech.
Verhofstadt nu este doar un om politic prodigios, o conștiință liberală europeană și un gânditor politic atent la marile dezbateri de idei, ci și un „cetățean activist”, așa cum ne recomandă el însuși ca soluție la crizele reprezentării din democrațiile actuale: în 2011, după furtul alegerilor din Rusia, Verhofstadt era în Piața Pușkin din Moscova alături de Nemțov, Kasianov, Kara-Murza, participând la marile proteste împotriva regimului de siloviki instalat la Kremlin.
