De câte ori se vorbește despre plafonarea prețurilor, emoția ia locul rațiunii. Pare o soluție simplă, aproape miraculoasă: scădem prețurile „din pix” sau prin vot în Parlament și oamenii plătesc mai puțin. Numai că realitatea e mult mai încăpățânată decât dorințele oamenilor politici. De fiecare dată când statul a încercat să joace rolul de negustor, am avut același spectacol: produse de calitate mai proastă, poate chiar lipsa de pe rafturi a produselor cu preț plafonat sau limitarea la un singur produs și o neîncredere generalizată. Da, unii români au simțit pe moment o ușurare, dar nu există cifre, nu există evaluări, nu există dovezi că măsura a funcționat pe termen lung. În schimb, există suspiciuni că a produs fraude, abuzuri și frustrări.
Din păcate, cei care au suportat din propriul buzunar această plafonare au fost micii producători și micile magazine. Aici marja de profit este extrem de mică, iar plafonarea și creșterea costurilor cu transportul, forța de muncă și depozitarea au transferat profitul în unul infim sau chiar pe minus.
Poate magazinelor mai mari, care au propria rețea de transport și depozitare le-a fost mai ușor. Însă nu toți românii ajung să-și facă cumpărăturile din hipermarketuri sau supermarketuri.
Nu, nu vom avea rafturi goale ca în comunism – dar ne putem amăgi că produsul de pe raft este ieftin și bun!
România a mai trăit această poveste. În anii lui Ceaușescu, plafonarea a însemnat cartele, raționalizare și lipsuri. Statul dicta prețurile, economia se prăbușea, dar rapoartele oficiale arătau „succes”. A fost o minciună națională. Și nu am fost singurii. În Statele Unite, încercarea lui Nixon de a ține în frâu inflația prin plafonare a eșuat lamentabil, generând crize și scumpiri și mai mari. În Franța, rapoartele parlamentare au spus limpede: micii producători au fost victimele, iar prețurile au continuat să crească.
Dacă mai menținem această plafonare, mă întreb: oare unde vor ajunge prețurile? Oare producătorii, procesatorii și distribuitorii cât vor putea suporta un profit de 1-2%? Oare la celelalte produse nu vor crește prețurile? Oare prețurile acestora nu vor include și pierderile venite din plafonare?
Cine plătește prețul plafonării
E ușor să ne amăgim că plafonarea „ajută oamenii”. În fapt, lovește exact acolo unde doare cel mai tare. Micii producători și fermierii locali nu pot vinde sub costuri. Ei dispar, iar piața rămâne la mâna marilor lanțuri. Consumatorii ajung să renunța la produse locale sau vor accepta marfă mai proastă.
Soluția adevărată
Un adevăr simplu: prețurile nu se reduc prin lege, ci prin muncă și producție. Un preț mare nu e un capriciu, e un semnal că oferta e prea mică. Soluția e să producem mai mult și mai bine, să stimulăm munca și să reducem povara fiscală. În România, sărăcia nu e doar rezultatul scumpirilor, ci al taxelor sufocante pe salarii. Dacă vrem să-i ajutăm cu adevărat pe oameni, trebuie să lăsăm mai mulți bani în buzunarul celor care muncesc cinstit, nu să desenăm plafoane care ascund realitatea și agravează problemele.
