Pe parcursul istoriei, mulți oameni au murit sau au fost uciși „în numele Domnului”. Întrebuințarea politică a religiei vine cu ambivalența unui cuțit cu două tăișuri. Zimții ei pot modela hrana (sufletului) ori pot răpune destine. În mediul politic din România de astăzi, religia a rămas o armă, dar comparativ cu secolul trecut, a devenit o armă albă. Nu mai moare nimeni în numele religiei precum se întâmpla în temnițele comuniste ale anilor ’50 din secolul trecut. Ori ca pe vremea terorii legionare când icoana justifica glonțul (1940-1941). În același timp nici nu mai vedem învățătura morală creștină având un rol central în mesajul politicienilor (care azi se pretind) creștin-conservatori. Valorile morale ortodoxe, profund înrădăcinate în obiceiurile și cutumele sociale românești, sunt înlocuite în discursuri cuprinse de un ortodoxism elastic și atotcuprinzător. Este important de știut că ortodoxia nu e totuna cu ortodoxismul. Distincția dintre cele două concepte este esențială: în termeni simpli, ortodoxia este practica răsăriteană a creștinismului european inspirată din tradiția bizantină – aceasta se poziționează ca și continuatoarea bisericii originare (cea de dinainte de Marea Schismă din 1054). Inspirată fiind de tradiția bizantină, ortodoxia nu este străină de viața politică și o încadrează în conceptul de ”simfonie între biserică și stat”. Descris pentru prima oară de Împăratul Iustinian (482-565) în Nuvela 6 (decretul 6 în limbaj modern), acest concept politic separă rolurile bisericii de cele ale statului, dar menține un efort și un obiectiv comun. Potrivit acestei doctrine, cele două forțe sociale trebuie să colaboreze pentru bunăstarea morală și spirituală a societății (Antonov, 2020).
De cealaltă parte, ortodoxismul este instrumentalizarea ortodoxiei prin degradarea acesteia la nivel de armă politică lipsită de etică și moralitate. Precum afirma Baconschi, această manipulare a ortodoxiei este neconformă cu vocația universală a religiei creștine (Cincea, 2022). În esență, ortodoxismul presupune construirea de false argumente teologice și politice pentru justificarea unui naționalism imberb: un naționalism care poartă în el semințele discriminării altor credințe și altor popoare. Pe plan politic românesc, ortodoxismul este o alterare (mai) pronunțată a „național-creștinismului”, o doctrină care sună aproape identic cu „național-socialismul” (nazismul). Ironia face ca cele două să aibă trăsături similare. La bază, național-creștinismul afirmă că menirea unui popor e dată de Dumnezeu. Așadar, identitatea națională se împletește cu valorile creștine, iar cetățenii și politicul au datoria sacră de a le conserva și de a le perpetua. În cadrul național-creștinismului, conceptul de familie creștină universală dispare. Asta deși această disoluție intră în antiteză profundă cu Biblia. De exemplu, Iisus Hristos spune apostolilor săi „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit.” (Matei 28:19-20). În opoziție cu aceste versete biblice, național-creștinismul și formele lui diverse este foarte prezent în viața politică europeană și românească. De la partidul „Lege și Justiție” din Polonia la „Fidesz” din Ungaria, național-creștinismul își găsește cămin în taberele politice autoritariste și de dreapta ultra-conservatoare. În același timp, această ideologie trebuie neapărat separată doctrinar de creștin-conservatorism (CDU în Germania de exemplu). Acesta din urmă pune accent pe etica socială creștină, dar nu subordonează religia în numele națiunii, nici nu o transformă în vehicul de livrare de ideologii cvasi-religioase alternative (mutante). Aș fi tentat să identific și în România un curent creștin-conservator autentic, dar ortodoxismul local flagelează partidele noastre care încearcă această nișă. În același timp, învățătura ortodoxă autentică lipsește cu desăvârșire din mesajul politic. Totodată, același mesaj politic abundă de un ortodoxism exacerbat. În România, ortodoxismul începe cu afirmații aparent inocente și inofensive plasate în spațiul public și chiar în procesul educațional al copiilor. Continuă apoi prin separarea românilor „buni” de românii „răi”. Cei din urmă sunt de regulă agnosticii, ateii ori cei ce se închină altor denominări religioase în afară de cea majoritară. Odată separați precum albușul de gălbenuș, mesajul politic și chiar educațional împachetează mai direct sau mai subtil semințele acestei ideologii toxice. Se începe subtil cu sugerarea ideii că poporul român a fost creștinat direct și apostolic de către Sfântul Apostol Andrei. Exista atunci oare poporul român și mai ales în Dobrogea? Se continuă cu ideea că a fi român înseamnă a fi ortodox.
Orice abatere de la aceste două caracteristici duce la reacții de respingere. Seamănă cu esența nazismului. Ambele ideologii conturează ideea unei tagme sociale superioare celorlalte. Religia sau rasa devin așadar criterii de discriminare, ambalate subtil și pozitiv sub ideea de mândrie și conservarea valorilor tradiționale. Ortodoxismul aduce simbolul crucii, cămășile cu motive tradiționale și tricolorul, mereu la pachet. Nazismul aducea zvastica, vulturul și Führer-ul. În cazul celei din urmă, religia era tolerată, dar nu încurajată. În 1935, propaganda nazistă aduce conceptul de ”creștinism pozitiv” prin care credința creștină poate fi tolerată doar dacă slujește interesele puterii politice (Corsten, 1949). Cel mai probabil ortodoxismul românesc va urma același parcurs. Crucea va fi dată la o parte oricând pentru un politician cu alură de semizeu. Vă sună cunoscut? Dar până atunci, ortodoxismul este „cântarul ideologic” cu care unii politicienii români în port popular și cu voci pătimașe cântăresc marile teme recurente din societatea noastră. Educația, imigrația, avortul și chiar și politica fiscală sunt analizate din optica apărării națiunii noastre creștine de toxinele ideologice ale Occidentului decadent. Raportarea la învățătura ortodoxă autentică nu mai este de mult adevărata miză. Ortodoxia omului de bună credință este folosită abuziv ca o „autostradă” pentru pomparea mesajelor politice diverse. Mai mult, unele fețe bisericești iau adesea poziție în viața politică, încălcând astfel principiul „simfoniei biserică-stat”. Sub falsa impresie a unei perspectivei teologice asupra unei problematici cotidiene, unii oameni primesc defapt îndrumări politice mascate. Pentru că grămada cere vârf (vorba din copilărie), mulți politicieni s-au prins de asta și își construiesc notorietatea propagând ortodoxie ambalată în ortodoxism. Cum să se apere un bun creștin ortodox de toate acestea? Să deschidă Biblia unde va găsi „Nu mai este iudeu sau grec, rob sau liber, bărbat sau femeie; toți sunteți una în Iisus Hristos.” (Galateni 3:28).
Bibliografie:
Antonov, M. (2020), The Varieties of Symphonia and the State–Church Relations in Russia, Oxford Journal of Law and Religion, paginile 552-570, https://doi.org/10.1093/ojlr/rwaa035
Cincea, M. (2022, May 31). Teodor Baconschi: „Orice creștinism naționalist duce la xenofobie, rasism, revizionism și, cum vedem de curând, la război”. Puterea a cincea.
https://putereaacincea.ro/teodor-baconschi-orice-crestinism-nationalist-duce-la-xenofobie-rasism-revizionism-si-cum-vedem-de-curand-la-razboi/
Wilhelm. C, (1949), Kolner Aktenstucke zur lage der Katholischen Kirche in Deutschland 1933-1945, (Koln, 1949), 63., https://doi.org/10.7788/annalen-1951-jg20
