„Se înțelege de la sine, numai o muncă de lungă durată, apelând la contribuția a numeroși istorici, politologi și filozofi francezi și străini poate permite ieșirea din fundături și din rutina în care disputele prea puțin științifice au blocat vreme de ani și ani gândirea fundamentală pe marginea fenomenului totalitar”, scrie Stéphane Courtois, istoricul cunoscut cel mai bine pentru coordonarea Cărții negre a comunismului, în introducerea volumului O noapte atât de lungă, publicat la Editura Vremea în anul 2008, în traducerea Doinei Jela. Studiul reprezintă produsul unui colocviu internațional care s-a desfășurat la Paris în 2001 și cea de-a doua piesă a unui proiect în trei părți, urmărind traiectoria marilor totalitarisme de la ascensiunea lor interbelică până la dizolvarea lor la finele Războiului Rece. Douăzeci și șapte de cercetători renumiți, printre care Jacques Julliard, Nicolas Wreth, Françoise Thom și René Rémond au contribuit la construcția finală, care abordează perioada de maxim aplomb a regimurilor totalitare europene într-o manieră sistemică, punând deoparte „disputele prea puțin științifice” pentru a oferi o panoramă cât mai fidelă a fluctuațiilor ideologice europene și a felului în care dictaturile care se dezvoltaseră între războaie și-au proiectat puterea în cele două decenii de glorie ale totalitarismului.
Poate cel mai important, dar și cel mai încărcat de controverse capitol este chiar cel din deschidere, al istoricului francez Jacques Julliard, având drept subiecte centrale moralitatea (sau imoralitatea) intrinsecă a comparațiilor dintre comunism și nazism și utilitatea istorică a unor astfel de „puneri în oglindă”. Argumentele aduse de Julliard sunt în general de factură psihologică, demonstrând poziția aparte pe care nazismul pare să o ocupe în mentalul colectiv, aceea a unui regim sui generis prin răul de care s-a dovedit capabil, o mașinărie politică imposibil de întrecut în cruzime și în disprețul pentru viața umană. Respingerea unei astfel de comparații de către politologi și istorici nu pornește, conform lui Julliard, în primul rând de la ideea că nu se poate construi o „ierarhie” a crimei, ci de la insistența de a menține statutul nazismului de oroare fără egal. În primele decenii postbelice, de pildă, a fost extrem de dificil să așezi Holocaustul pe un taler, oferindu-i contraponderi precum Gulagul sau Marele Salt Înainte, deși în perioada interbelică bolșevismul, fascismul și nazismul erau puse des în opoziție de teoreticieni. Julliard nu neagă, firește, dezacordurile ideologice dintre reprezentanții extremei drepte și cei ai extremei stângi, recunoscând că regimurile în cauză diferă substanțial în ce privește dogma și prioritățile: fascismul și nazismul au în vedere construirea unei societăți profund ierarhizate, având în frunte un conducător care își asumă rolul de profet național, pe când marxism-leninismul și curentele aferente au drept scop uniformizarea socială absolută, impusă prin forță în numele egalității. Istoricul argumentează însă că ambele fenomene aparțin unui curent ale cărui rădăcini pot fi observate începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cristalizându-se în forma lui matură în mintea ideologului totalitar prin excelență, Vladimir Lenin. Desiguri, unii autori, precum Karl Popper [1], consideră că „semințele” fenomenului totalitar au fost sădite cu mult timp înainte, în zilele Revoluției Franceze și ale terorii iacobine sau chiar mai devreme, identificându-se parțial cu regii-filosofi ai lui Platon. Observând evoluția dialectică pe care Julliard o trasează, nu putem nega influența Hannei Arendt [2]. Umbrela totalitară este menită să demarcheze acest nou tip de manifestare politică, grupând actorii în funcție de ceea ce îi aseamănă, nu ceea ce îi deosebește. În cazul comunismului și nazismului, Julliard susține că acest punct de convergență este reprezentat în primul rând de atitudinea antiliberală, de aversiunea pentru individ. Nu există, din punct de vedere moral, o datorie „de a rememora nazismul și de a uita comunismul”, întrucât un astfel de demers, bazat, cum am spus, în primul rând pe criterii psihologice, ar contraveni muncii de istoric. Acolo unde paralele există, ele trebuie trasate. Totalitarismul nu este un fenomen unitar, deducem din acest capitol, însă este cu siguranță unul distinct, definit de o sumă de caracteristici pe care fascismul, nazismul și comunismul le posedă deopotrivă. Sensibilitatea publicului cu privire la nazism este demonstrată de Julliard în mod ingenios, printr-un nou apel la opera Hannei Arendt: asocierea de către autoare a nazismului cu stalinismul a provocat reacții ostile, pe când asocierea din alt volum a Revoluției Franceze cu cea americană nu a avut nici pe departe un efect similar. Putem deduce astfel că felul în care istoria este prezentată și percepută este influențat de trauma colectivă și de anumite preconcepții stabilite pe fond psihologic. A decide care dintre crime, cele comuniste sau cele naziste, sunt „mai rele” este de domeniul absurdului. Ceea ce este important însă, după cum capitolul ne demonstrează, este combaterea memoriei selective și abordarea echidistantă a formelor de totalitarism din punct de vedere al cercetării istorice, indiferent de percepția publică.
Cel de-al doilea capitol, al istoricului britanic Michael Burleigh, nu reprezintă o pledoarie în apărarea noțiunii de totalitarism, ca în cazul lui Julliard, ci o explicație a faptului că spre deosebire de mediul intelectual al Europei continentale, sfera academică anglofonă nu a manifestat forme organizate de opoziție față de conceptul popularizat de Hannah Arendt. Cele două războaie purtate de Washington și Londra împotriva totalitarismului, cel fierbinte împotriva lui Hitler și cel rece împotriva lui Stalin, au făcut ca gruparea fascismului, nazismului și comunismului pe același „raft” al istoriei ideologiilor să fie mai lesne de înțeles și de acceptat. Mai mult, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii au menținut pe întreaga durată a secolului al XX-lea regimuri democratice, fiind astfel scutite de trauma Europei apusene căzute sub control nazist și a celei răsăritene ajunsă sub dominație sovietică. Lumea anglofonă este înfățișată în ipostaza unui observator extern, ale cărui perspective asupra subiectului sunt mai puțin tarate de subiectivismul caracteristic istoriografiei continentale.
Conținutul propriu-zis al volumului înregistrează evoluțiile continentale în intervalul menționat, acesta fiind împărțit la rândul lui în trei faze distincte. Cel dintâi segment, „Ascensiunea regimurilor totalitare”, abordează faza 1935-1939, discutând inițial transferul de putere din mâinile lui Lenin în ale lui Stalin și marile represiuni și epurări ale anilor 1920 și 1930 care vor reprezenta „vârsta matură” a totalitarismului comunist în raport cu începuturile sale fragile. Este tratată de asemenea faza interbelică a regimului nazist și modul de funcționare al aparatului politic și al sistemului de propagandă sub dictatura lui Adolf Hitler. Spania este prezentată drept „laboratorul” celui de-al Doilea Război Mondial, o confruntare între extrema dreaptă și extrema stângă limitată la un spațiu restrâns.
Cea de-a doua parte, „Războiul: factor de exacerbare a totalitarismelor”, se deschide cu aventura etiopiană a lui Mussolini din 1935, marcând primul caz de lansare a unui proiect expansiune militară al unui regim totalitar european. Războiul italo-etiopian este urmat de anexările europene ale lui Hitler (Anschluss, dezmembrarea Cehoslovaciei) și de dubla invazie germană și sovietică a Poloniei din 1939. Mussolini dă astfel startul unui proces de amploare, care avea să arunce omenirea în cea mai sângeroasă „competiție” din istorie. Politica expansionistă a italienilor, germanilor și sovieticilor schimbă alianțele europene. Cea mai volatilă și probabil și cea mai importantă dintre relațiile sistemului continental este cea dintre Berlin și Moscova, analizată în detaliu în volumul de față, de la înțelegerea de la Rapallo până la Pactul Ribbentrop-Molotov și, în cele din urmă, Operațiunea Barbarossa.
În fine, cea de-a treia parte, „Triumful totalitarismului comunist”, urmărește procesul de instituire a modelului stalinist în Europa de Est și Centrală după anihilarea regimului nazist și felul în care ideologia marxist-leninistă a contribuit la structurarea ordinii mondiale postbelice.
Întregul volum este dominat de spiritul unei istorii care nu ține cont de sentimentele pe care anumite figuri și evenimente le stârnesc publicului, o istorie care ignoră convențiile și caricaturile în folosul onestității științifice. Așa cum A.J.P. Taylor oferea în opera sa de căpătâi, Originile celui de-al Doilea Război Mondial [3], un interbelic fără monștri și eroi, explicând raționamentul concret din spatele marilor decizii din 1918-1939 fără să recurgă la clișee, O noapte atât de lungă oferă o retrospectivă a acestor ani cruciali având un avantaj: acela de a cunoaște, spre deosebire de Taylor [4], traiectoria completă a totalitarismului european și felul în care acesta avea să-și găsească sfârșitul în anii 1989-1991.
[1] Popper, Karl R. Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2017.
[2] Jacques Julliard a fost editorul francez al Hannei Arendt și traducătorul celei mai cunoscute opere a acesteia, Originile totalitarismului.
[3] Taylor, A.J.P. Originile celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Polirom, București, 2022.
[4] Cartea lui Taylor a fost publicată în 1961.
