Frații Tate (fără candoarea nemeritată a sintagmei) ar putea fi niște personaje literare aproape convingătoare. Într-o saga de familie din care țâșnesc, ca niște focuri de artificii, o copilărie dickensiană, marcată de sărăcie, care nu poate fi răzbunată decât prin succes antreprenorial, o viață pusă în slujba chemării implacabile de recuperare a masculinității și familiei și, evident, o generozitate intelectuală incredibilă de a fonda o școală menită să umple vidul existențial produs de feminismul castrator (probabil un pleonasm în accepțiunea lor), am putea uita esențialul. Cei doi Tate plus un stat cu instituții permisive și o democrație în curs de deconsolidare nu tocmai impermeabilă la ingerințele străine ca România sunt a match made in heaven. E probabil un truism, dar pentru orice mare antreprenor din Marea Britanie, cu o clientelă globală, e limpede că prima destinație de business e tocmai o țară precum România. Și nu pentru pădurile virgine sau în baza unui calcul emoțional, ci pentru că frații Tate sunt suficient de pragmatici încât să știe că aici există pe de-o parte un teren fertil pentru permisivitatea instituțiilor și, pe de altă parte, știu că România e printre principalele ţări de provenienţă a victimelor exploatării sexuale. Au venit practic la vânătoare, ca în savană.
Când nu se compară cu Donald Trump (pare o modă intelectuală nefericită să te compari cu el) afirmând că amândoi au fost acuzați de infracțiuni sexuale care de fapt erau, în grila lor de interpretare, niște glume inocente, Andrew Tate are ambiții politice și se visează următorul premier al Marii Britanii. E drept, libertatea de a fantaza e probabil absolută mai ales când grandomania și obsesia puterii îți iau mințile, dar e mai grav când alt bărbat alpha al manosferei la fel de periculos și la fel de influent, Elon Musk, consideră că analiza acestuia asupra politicii britanice „nu este greșită”. Nu e tocmai cea mai aiuristică aserțiune pe care Musk o face, e mai degrabă simptomatică pentru modul în care tehno-masculii Tate-Musk își exprimă și colportează exaltările politice și convingerea că au un rol istoric.
Dincolo de platitudinile tâmpe -,,Viața e grea, mai ales dacă ești slab” – care se pare că au fost suficient de convingătoare pentru cursanții din Hustlers University (o sfidare a tot ce înseamnă universitate), râmâne aliajul de misoginie, sexism, antisemitism, teorii ale conspirației față de care la nivel agregat, social, nu au existat suficienți anticorpi. Frații Tate predică un model de masculinitate total tarat, în care sunt încurajate la nivel discursiv și comportamental ura împotriva femeilor, normalizarea violenței împotriva lor, obiectificarea (și hipersexualizarea, femeile fiind reduse la propriul corp, iar unele dintre cele care au căzut victime metodei Lover Boy – un modus operandi al celor doi Tate – au fost obligate să își tatueze numele lor,), blamarea victimelor pentru viol (afirmație pe care a repetat-o și pentru care i-a fost închis contul de Twitter/ X). „Declinul masculinității” e o marotă retorică a manosferei, preluată mai ales de bărbații care se percep ca fiind excluși din relații sexuale și nu numai (incels – involuntary celibates) și care blamează feminismul pentru eșecul lor existențial. De ce nu găsesc ei femei pe care să le trateze brutal? Din cauza feminismului, evident. Un raționament simplu, bazat pe o schemă maniheistă, ca-n westernuri: feministele rele vs. bărbații buni pe care feminismul i-a emasculat și, în consecință, trebuie salvați.
Ca notă personală, e nu doar cronofag și masochist să încerci să înțelegi manosfera agregată în jurul Fraților Tate, dar e o experiență intelectuală greu de dus, mai ales dacă intuiești consecințele sociale și politice. Manosfera nu înseamnă doar niște subgrupuri de indivizi care iau lumina cunoașterii de la câțiva indivizi cu carismă incertă și un oarecare farmec masculin (pentru mine, chestionabil), ci o masă de cetățeni care votează și care pot influența fundamental cum arată statul, politicul și, în definitiv, viitorul.
Chiar dacă eliminăm afinitățile ideologic-antreprenoriale Tate – Trump sau dacă Tate devine irelevant ori dispare din viața publică, rămân legiunile de bărbați care simt nevoia de a-și recupera masculinitatea și care își justifică insuccesele personale dând vina pe feminism. Mulți nu vor fi atât de radicalizați precum mentorii lor, dar vor îngroșa electoratele partidelor de extremă dreaptă. La alegerile din Germania rezultatele arată că votul pentru Alternative für Deutschland (AfD), formațiune de extremă dreaptă, este disproporționat oferit de bărbații est-germani. De-a lungul timpului, discursul electoral AfD a subliniat valorile familiei tradiționale și chiar diviziunea muncii în familie la modul ”femeia la cratiță”, coroborat cu mesaje anti-imigrație, cu predilecție de natură islamofobă. Astfel, partidul AfD preia ‘experiențele de declasare a clasei muncitoare, face apel la masculinitatea acestora și le promite valorificare culturală iar familia joacă, de asemenea, un rol central, deși sub forma conceptelor tradiționale de gen ale masculinității de protecție și susținere economică, de tipul breadwinning masculinity’(Scholz, 2021).
Paradoxal, faptul că una din temerile cele mai mari ale extremei drepte se dovedește a fi feminismul sui generis e una din cele mai importante victorii ale feminismului atât de contestat, de demonizat și de fragmentat ideologic. Istoria feminismului (sic!) ne-a învățat însă o lecție: când sunt atacate direct atât democrația liberală cât și baza modernă a libertății și egalității femeilor, feminismul devine mai divers, mai social, în definitiv mai politic, în sens direct, dar și mai conectat la tensiunile europene și internaționale.
Sursa foto: NBC
