Despre Marea Schismă din 1054 am învățat cu toții la școală. Cauzele acesteia au fost multiple, dar printre ele este și felul în care cele două viitoare Biserici vedeau împărțirea autorității clericale. În partea Imperiului Roman de Apus, Papa de la Roma se considera succesorul direct al Sfântului Apostol Petru. Din acest motiv, Papa trebuia să fie continuarea ”Cuvântului” în ceea ce privește organizarea bisericii. Pe partea Imperiului Roman de Răsărit, Patriarhul de la Constantinopol prefera formatul sinodal în formatul pentarhic (cinci patriarhi egali, deciziile majore luânduse doar în cadrul Sinodului). Dar situația geopolitică de la momentul schismei aducea mari limitări practice pentru ambele formate de conducere clericală. Pe partea apuseană, Imperiul Roman nu mai exista de facto ca entitate politică omogenă. Singura șansă politică a Papei era cartea dreptului divin direct. Pe partea răsăriteană, doar Patriarhul de Constantinopol mai avea putere politică reală. Celelalte patriarhii (Alexandria, Antiohia și Ierusalimul) erau deja sub stăpânire islamică.
Pornind de la cele de mai sus, putem observa elementele unei mici schisme și în cadrul Bisericii Ortodoxe Române de astăzi. La fel ca în 1054, presiunea geopolitică tot mai mare își spune din nou cuvântul. ”Intrarea” lui Călin Georgescu în Mănăstirea de la Cârțișoara (jud. Sibiu), cu binecuvântarea aferentă, poate fi privită în această cheie. Similar, ”intrarea” lui Nicușor Dan în Catedrala Mântuirii Neamului poate fi analizată ca un gest în oglindă. Cele două ”intrări” ne arată că în cadrul BOR a apărut o miză nouă și anume apropierea de diverși actori politici care tatonează cu puterea. Este o tranziție interesantă față de abordarea clasică de până acum.
În mod convențional, biserica ține aproape de puterea politică efectivă pentru că, la nivel de principiu, ambele brațe ale societății lucrează la un scop comun: propășirea oamenilor. Așadar, vizita recentă a președintelui României cade în cutuma politică obișnuită, însă acțiunile unei alte facțiuni din BOR se văd deja cu ochiul liber. Este vorba despre o facțiune care pariază pe forțe politice care nu se află la putere ori cel puțin teoretic, nu pot împărți resurse. În contrapartidă, facțiunea conservatoare apasă și mai tare pe mecanismele tranzacționale deja consacrate orientate spre cei aflați deja la putere. Aparent, pare continuarea unui schimb mutual avantajos. Dar este oare așa? Totodată, este pariul pe un actor politic fără putere instituțională formală o mișcare câștigătoare pentru misiunea bisericii? Premisele, miza și poziționările pot oferi un răspuns.
Premisele micii schisme
Două detalii instituționale sunt necesare înainte de a privi problematica într-o paradigmă de tipologie alb și negru. Primul și cel mai important este felul în care funcționează azi Biserica Ortodoxă Română. Ea păstrează unul dintre principiile care au dus la Marea Schismă. Conducerea bisericii este de tip Sinodal prin Sfântul Sinod. Acesta este alcătuit din Patriarh, ca primus inter pares (primul dintre egali), precum și din alți clerici conform statutului. Așadar Patriarhul nu deține o autoritate absolută asupra eparhiilor, acestea având o autonomie teritorială ridicată. Patriarhul nu poate interveni direct în deciziile curente, administrative sau pastorale ale unui eparhii fără binecuvântarea conducătorului acesteia sau fără o hotărâre sinodală. Așadar, principiul autonomiei teritoriale dă dreptul episcopiei Ardealului să binecuvânteze orice mirean consideră potrivit, inclusiv pe Călin Georgescu. Dar cu ce cost simbolic și risc politic ulterior? Pentru evitarea unor astfel de costuri și riscuri, există Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (aprobat prin Hotărârea Sinodală nr. 1.731 din 29 februarie 2024) care interzice implicarea slujitorilor bisericii în viața politică inclusiv prin susținerea unui politician. În termeni stricți, președintele nu (mai) este un politician oarecare, ci reprezentantul cel mai înalt al puterii politice din România. Dar în același timp, nu se poate face abstracție de discursul acestuia din catedrală și de conceptul steril al ”naționalismului sănătos”. Într-o interpretare în registru dur, ambele ”intrări” ale acestor doi politicieni încalcă cel mai probabil Hotărârea Sinodală menționată mai sus.
Miza micii schisme
Politicianul de azi știe că e vremelnic în poziția lui. De aceea, mulți dintre aceștia caută susținerea bisericii pentru acțiunile lor. Biserica răspunde selectiv și își folosește autoritatea morală cu rol de înălbitor asupra imaginii politicianului. La schimb, biserica își întărește parteneriatul cu puterea politică, mărind șansele accesului la resursele publice fără de care nu ar mai putea funcționa relativ autonom. În paradigma bizantină a simfoniei biserică-stat, ”intrarea” lui Nicușor Dan în Catedrala Mântuirii Neamului poate funcționa. Președintele veghează, teoretic, asupra statului, iar Biserica veghează asupra spiritualității poporului. Totuși, în acest vals politic, ”naționalismul sănătos” vine ca un liant social de proastă calitate. În paralel , vizita ceremonială lui Călin Georgescu la Mănăstirea Cârțișoara nu se încadrează în paradigma parteneriatului istoric dintre Biserica Ortodoxă și stat, doar dacă protagonistul vizitei reprezintă totuși o autoritate politică asociată la nivel subteran cu o parte a statului român. O autoritate nerecunoscută de alți episcopi și cel mai probabil nici de Patriarhul Daniel. Similar, această deschidere a unei părți din BOR spre politicieni aspiranți la puterea de rang înalt mai poate indica o poziționare pentru viitor. Una în care politicul va avea o influență și mai mare asupra BOR. O influență care merge dincolo de alocarea resurselor. Nu ar fi prima situație de acest gen din istoria recentă. Republica Populară Română (1947-1965) a făcut eforturi mari pentru a suprima influența religiei de orice fel în societate, mergând până la epurarea clericilor greco-catolici în paralel cu clericii ortodocși incomozi pentru regimul ateu.
Ce se pierde și ce se câștigă
În plan pragmatic, biserica depinde material de puterea politică. Auto-finanțarea exclusivă a instituțiilor religioase rămâne o iluzie frumoasă. O astfel de cale le-ar vulnerabiliza și mai mult în raport cu actorii politici. Totuși, supralicitarea acestui târg de validare simbolică la schimb pentru influență politică riscă să lovească în cel mai important activ al bisericii: încrederea. Acesta activ este cel mai prețios atât pentru clerici, cât și pentru politicieni. Îmbinarea celor două forțe nu aduce mereu efectul scontat de potențare reciprocă. Ba dimpotrivă! Cel mai mare dușman al credinței este îndoiala. Așadar, BOR merge acum ca pe sârmă. Ieșirea din matcă și transformarea altarului în tribună duce în timp la subordonarea bisericii în raport cu actorii politici. Iar în România de astăzi, unde politicul pune mâna excesiv, se alege praful, dar mai ales se pierde încrederea societății.
