Nu este nevoie însă de un „zeu puternic” care să spună indivizilor ce să facă.
Fragmentul din prelegerea lui Leo Strauss din 1941 despre „Nihilismul german”, republicat luna trecută, evidenția principala critică adusă liberalismului în perioada interbelică, o critică ce a făcut ca mulți tineri germani să îmbrățișeze mișcarea nazistă.
Esența acestei critici este următoarea: liberalismul nu este construit în jurul unei doctrine morale centrale; mai degrabă, el promovează toleranța față de diversitatea opiniilor ca mijloc de a reduce mizele jocului politic. Aici este motivul pentru care în societățile liberale suntem adesea îndemnați să nu dăm frâu liber judecăților morale, deoarece a emite judecăți despre „mai bine” și „mai rău” implică asumarea unei superiorități morale față de obiectul criticii. Societățile liberale sunt deschise către puncte de vedere diferite – ele caută să fie „incluzive”.
Capacitatea de a formula judecăți morale se află însă în nucleul condiției umane, așa cum subliniază Strauss. Suntem ființe morale, cu minți educate și pregătite pentru a deosebi între „mai bine” și „mai rău”. Ne revoltăm împotriva unei societăți în care fiecare individ este mânat de un interes propriu egoist și facil, lipsit de standarde înalte de acțiune și de apreciere pentru excelența umană.
Judecățile morale sunt însă cele care creează comunitatea umană. În loc să fie infinit deschiși către alte puncte de vedere, mulți oameni preferă să trăiască în societăți închise, unite de convingeri și pasiuni comune.
Una dintre cele mai vechi critici aduse liberalismului este că oferă temeiuri mai degrabă fragile pentru spiritul comunitar. Se poate construi o comunitate în jurul unor interese comune – acesta este, în fond, principiul unei companii private – dar cele mai puternice comunități sunt cimentate de credințe adânc înrădăcinate.
Repulsia față de liberalism ce i-a împins pe tinerii germani din anii 1930 spre național-socialism este aceeași forță care, astăzi, îndepărtează oamenii din întreaga lume de consensul liberal postbelic, atrăgându-i înspre o paletă de doctrine anti-liberale sau post-liberale.
Potrivit lui R. R. Reno, redactorul revistei First Things, proiectul liberal al ultimelor trei generații a urmărit slăbirea „zeilor puternici” – populismul, naționalismul și religia – considerați a fi vectorii conflictelor sângeroase de la începutul secolului XX. Acești zei se întorc acum și sunt prezenți atât în politica stângii progresiste, cât și a dreptei radicale, dar mai ales a dreptei, caracterizată astăzi de revendicări privind identitatea națională puternică sau fundamente religioase ale comunităților naționale.
Există totuși un răspuns liberal convingător la critica tezei că liberalismul subminează comunitatea. Problema este că, la fel ca în anii 1930, acest răspuns nu a fost articulat în mod adecvat de susținătorii liberalismului. Liberalismul nu se opune în mod intrinsec comunității. Există într-adevăr o versiune a liberalismului ce încurajează înflorirea unei comunități puternice și a virtuții umane. Această comunitate apare prin dezvoltarea unei societăți civile vibrante și bine organizate, în care indivizii aleg liber să aibă legături cu alți indivizi care gândesc la fel în vederea scopurilor comune. Oamenii sunt liberi să urmeze „zei puternici”. Singurul avertisment este că nu există un singur zeu puternic, care să țină împreună întreaga societate.
Aceste argumente au fost dezbătute în perioada dintre 1990 și 2000 de criticii comunitarieni ai individualismului liberal, respectiv autori precum Alasdair Macintyre, Charles Taylor și Michael Sandel. Principala lor țintă a fost filosoful liberal John Rawls, care a definit principiile fundamentale ale doctrinei liberale din generația sa.
Ca și în cazul vechiului liberal John Stuart Mill, John Rawls a fost preocupat în mod deosebit de protejarea autonomiei individuale — vocea singuratică a disidentului sau nonconformistului care era amenințată de presiunea socială de a se conforma. Pentru liberalii rawlsieni, societățile liberale trebuiau să maximizeze autonomia umană în toate sferele, nu doar prin protejarea drepturilor individuale împotriva puterii statului, ci și prin respingerea presiunii sociale de a ne conforma.
Comunitarienii au argumentat însă că autonomia individuală se exprimă adesea tocmai prin dorința de a te subordona voluntar constrângerilor unei comunități. Acest lucru era evident în religiozitatea statornică a oamenilor din societățile moderne; ei nu doreau să fie protejați de religie, ci mai degrabă să aibă libertatea de a urma confesiunea religioasă aleasă. Aceasta era, de altfel, și felul în care este înțeleasă libertatea religioasă consacrată în Primul Amendament al Constituției SUA: scopul său era să protejeze „libera exercitare” a credinței religioase. Statele Unite și alte societăți liberale contemporane nu își împiedică membrii să urmeze orice zeu puternic doresc. Singura interdicție este ca această căutare să nu încalce capacitatea altor persoane de a-și urma propriii zei.
Critica post-liberală eșuează atunci când se confruntă cu diversitatea de facto a societăților contemporane. Mulți oameni ar dori, desigur, să se subordoneze unui zeu puternic. Există însă prea mulți zei puternici și nu există un consens cu privire la care dintre ei ar trebui urmat. Integraliști precum Adrian Vermeule sau Patrick Deneen ar dori ca acest zeu să fie o versiune a catolicismului tradițional, dar câți alți americani ar adera la o astfel de viziune? Ce se întâmplă cu zeii hinduși, protestanți liberali sau păgâni pe care alți americani preferă să îi urmeze?
- R. Reno vorbește ca și cum ar exista un adevăr metafizic superior, accesibil rațiunii umane, un adevăr infirmat de liberalism. Se prea poate. S-ar putea argumenta că unii dintre Părinții Fondatori americani credeau într-o versiune a drepturilor naturale aristotelice, bazată pe o înțelegere a naturii umane. Dar câți oameni ar mai accepta o astfel de metafizică astăzi? Și ce se întâmplă cu drepturile naturale în fața unor evoluții precum darwinismul și inteligența artificială?
Cei care doresc o revenire la zeii puternici și la comunitatea pe care ei o promovează trebuie să accepte faptul că există mulți posibili zei puternici, iar aceștia nu sunt de acord între ei. Acest lucru este valabil mai ales pentru dreapta post-liberală. Așa cum arată Matthew Rose în cartea sa A World after Liberalism: Philosophers of the Radical Right, există o fractură ideologică profundă între creștinii conservatori și cei pe care i-am putea desemna nihiliști nietzscheeni. Din a doua categorie fac parte strămoșii curentului alt-right contemporan, precum Oswald Spengler, Julius Evola și Alain de Benoist, care acuză creștinismul pentru declinul civilizației occidentale.
Inspirându-se direct din Nietzsche, ei consideră că afirmarea demnității universale a omului de către creștinism este eroarea fundamentală a modernității. Ei își doresc o lume în care ierarhia este restaurată, iar cei puternici nu mai sunt constrânși de cei slabi. Acest lucru explică fascinația unora din zona alt-right pentru zeități păgâne precum Odin sau interesul lor pentru doctrine precum vitalismul.
Liberalismul a fost creat în secolul al XVII-lea pentru a trata tocmai subiectul multiplicității zeilor puternici. La acea vreme, sectele ce urmau același zeu – catolici și protestanți – erau implicate în războaie europene sângeroase. Mi se pare că justificarea pragmatică a liberalismului continuă să fie valabilă și astăzi: liberalismul este o modalitate de a reconcilia zeii puternici care coexistă în diverse societăți.
O societate liberală sănătoasă nu se rezumă la aplanarea conflictelor. Un liberalism viguros este caracterizat de o comunitate puternică, în care pasiunile și interesele îi determină pe oameni să se unească în asociații pentru a urmări interese comune. El se clădește pe o societate civilă vibrantă. În unele cazuri, dorințele acestor comunități intră în conflict cu drepturile membrilor lor individuali.
Criticii comunitarieni ai liberalismului rawlsian au susținut că maximizarea autonomiei individuale nu este neapărat cel mai înalt bun social, care primează în fața tuturor celorlalte. Puterea statului nu ar trebui folosită, de exemplu, pentru a promova arta transgresivă ce caută, în mod voit, să ofenseze sensibilitățile credincioșilor religioși. Mai mult, credința în neutralitatea liberală nu ar trebui să lipsească o societate de credința în virtute și excelență și respectul pentru ele. Interpretarea republicană (în sens clasic) a liberalismului, de fapt, punea virtutea civică în centrul sintezei moderne.
Criticii liberalismului modern care cred că această doctrină „a aplatizat” lumea și a alungat toți zeii puternici ar trebui să deschidă ochii și să se uite la ceea ce se întâmplă acum în Ucraina. Această țară a devenit un model de liberalism eroic în care cetățenii au îndurat suferințe incredibile pentru a-și păstra libertatea, atât națională, cât și individuală.
Este un bun prilej să ne amintim faptul că liberalismul nu va supraviețui în absența virtuților, chiar dacă pacea și securitatea i-au făcut pe mulți locuitori contemporani ai societăților liberale să se complacă și să fie prea concentrați pe propriile sfere private.
Nota redacției – Articolul profesorului Francis Fukuyama a fost publicat pe site-ul Persuasion și este publicat cu acordul autorului.
