De la ruină industrială la abator de bani publici: cum se păcălește cu „hidrogen ready” la Titan
Să aprindem un bec ăntr-o cămară dosită și să spunem lucrurilor pe nume: CET Titan nu e o investiție. E o nouă formă de risipă publică, împachetată PR-istic în hârtii de credit și lozinci ecologiste.
Ni se anunță, cu surle și trâmbițe, că s-a semnat contractul de finanțare de 289 de milioane de lei. Banii vin de la CEC Bank și Exim Banca Românească – adică tot de la noi, prin intermediarul a două bănci de stat. Nu e capital privat care riscă. Sunt bani publici împrumutați pe spinarea contribuabilului, pentru o centrală care a murit de mult.
Scurt istoric, fără cosmetizări: CET Titan a fost pornită în 1970 ca să încălzească blocurile din Titan. Capacitate maximă 200 GCal și 8 MW electrici. A ținut-o până în 2009. În 2014 a fost declarată oficial moartă. De atunci, ruina. Beton crăpat, instalații ruginite, terenul in paragină și utilajele la fie vechi. În 2023, Termoenergetica a început să închirieze teren de la Titan Power și utilaje de la Energofor – aceeași Energofor care, după scandalul de la Elcen, și-a luat catrafusele când DNA a început să se uite la șpăgile foștilor directori de la Elcen. Acționarii-mituitori s-au evaporat. Ce a rămas? Un teren gol plin de buruieni și o gaură în sistemul termoenergetic bucureștean, adica câteva sute de blocuri fără apă caldă și căldură.
Acum ni se vinde „noua investiție”: cinci motoare care produc electricitate și căldură. Și, desigur, sunt „hydrogen ready”. Frumos sună. Numai că nimeni nu spune de unde vine amestecul de hidrogen cu gaz. Pentru că nu vine de nicăieri. Nu există infrastructură, nu există producție, nu există transport. Motoarele vor merge exclusiv pe gaz metan, ca orice motoare decente. „Hydrogen ready” e doar eticheta verde pe care o lipești ca să justifici prețul și să închizi gura criticilor.
Întrebarea e simplă și brutală: câți bani de pomană se aruncă pe acest moft verde de vitrină? Și oare cei care au semnat creditul – de la băncile de stat – știu că finanțează o centrală care nu va vedea hidrogen sau amestec de hidrogen cu gaz metan niciodată? Sau știu și semnează oricum, pentru că nu e banul lor?
Asta nu e investiție energetică. E o continuare a aceleiași politici de a arunca milioane într-un faliment, cu etichetă verde, ca să pară că se face ceva. Până când factura o plătește tot același cetățean fără apă caldă ți fără căldură.
Suveica de stat: companii care deţin companii ca să mănânce din banii noştri
CET Titan nu e „proprietatea” nimănui serios. E deţinut de Titan Power. Titan Power are ca acţionari alte două firme de stat: SAPE şi Electrocentrale Grup. Iar Electrocentrale Grup are, la rândul ei, tot pe SAPE ca acţionar. SAPE e o creaţie a Ministerului Energiei, înfiinţată chipurile ca să administreze participările statului prin diverse companii. În realitate, e doar o oglindă a ministerului: aceeaşi menire, aceleaşi atribuţii, aceleaşi bani publici.
S-a construit, deci, o suveică clasică. Companii de stat care deţin alte companii de stat, care deţin tot companii de stat, toate cu acelaşi stăpân final – Ministerul Energiei. Nu e management. E labirint. Şi labirintul are un singur scop: să creeze scaune. Cât mai multe scaune de directori, de directori adjuncţi, de secretare, de şoferi, de contabile, de „specialişti” care nu produc nimic, dar încasează salarii şi bonusuri din banii noştri.
SAPE nu a eficientizat nimic. A canibalizat. A dublat o structură care exista deja. A transformat administrarea participărilor de stat într-o fabrică de posturi. Şi acum, pe această piramidă de interpuşi, se aşază şi creditul de 289 de milioane de lei pentru o centrală moartă. Banii circulă prin straturi de firme-fantomatice, se topesc pe salarii şi pe „consultanţă”, iar la final tot cetățeanul rămâne cu factura.
Asta e suveică. Nu e reformă. E un sistem de hrănire. Şi funcţionează perfect – pe spinarea noastră.
Fără oameni, fără apă, fără logică: CET Titan, o centrală care nu poate funcționa
Hai să fim serioși: în România nu există atâția specialiști în energie – de la ingineri până la muncitori calificați – ca să populeze toate aceste companii de stat care s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Și totuși, cineva pretinde că CET Titan va funcționa. Rămâne o întrebare simplă și incomodă: de unde vor scoate oamenii care să opereze instalația? Din aer?
O astfel de centrală nu e un muzeu. Trebuie să cumpere gaz și să vândă energie. Energia termică are un singur client – Termoenergetica. Pentru electricitate și gaz, însă, ai nevoie de oameni care știu piața: brokeri care cumpără din piețele organizate și vând energia la prețuri care nu te bagă în faliment. Vă spun pe șleau: nu există. Știu companii din București care fac treaba asta „după ureche”, tocmai pentru că nu găsesc oameni pregătiți. Și totuși, aici se pretinde că se va face profesionist.
Mai e ceva elementar: dacă cumperi gaz în cantități mici, plătești mai scump. Iar CET Titan va cumpăra puțin. Consecința? Energia pe care o va produce va fi mai scumpă decât a producătorilor mari. Nu e teorie. E realitate deja verificată. Uitați-vă la celelalte două CET-uri mici din București: Vest Energo (100% privat, pe Preciziei) și CET Grivița (al Primăriei Sectorului 1). CET Grivița nu mai produce de ceva vreme, dar tot își plătește oamenii. Vest Energo a dispărut din peisaj – nu mai e rentabil cu gazul scump. Aceleași mecanisme, aceleași rezultate. De ce am crede că Titan va fi altfel?
Mai e o problemă tehnică pe care nimeni nu vrea să o spună tare: legătura dintre temperatura de afară, producția de energie termică (de care, în multe perioade, nu e nevoie) și cea electrică. Dacă nu poți răci instalația, o oprești. Nici CET Titan, nici Vest Energo nu au capacitate de răcire independentă. Deci, când nu e nevoie de căldură, electricitatea dispare și ea.
Și vine lovitura de grație: apa. O centrală de acest tip are nevoie de sursă proprie de apă și de instalație de preparare a acesteia. Termoenergetica pierde deja 2.000 de tone de agent termic pe oră. Elcen, singurul care mai are astfel de instalații serioase, nu face față. De unde va lua CET Titan apa tratată? Dacă o vor umple cu apă netratată, motoarele alea „hydrogen ready” cât vor ține? Nu sunt proiectate să meargă cu murdărie. Se vor bloca, se vor coroda, se vor strica. Și atunci, cine plătește reparațiile? Tot noi.
Asta e realitatea. Nu e un proiect energetic. E o construcție pe nisip: fără oameni, fără gaz ieftin, fără răcire, fără apă. Doar cu 289 de milioane de lei și cu o etichetă verde.
Manțocăria energetică: băieții „de meserie” care n-au întrebat pe cineva care chiar știe
Beneficiarul real al acestei „investiții” nu e CET Titan, nu e Electrocentrale Grup, nu e SAPE. E Primăria. Pentru că tot ea va plăti, conform legii, subvenția la apă caldă și căldură. Adică tot din buzunarul spart al municipiului – deja găurit, deja grevat de datorii – vor ieși banii în plus. Nu e modernizare. E o factură grea pe care o va duce, din nou, contribuabilul bucureștean.
Acum, poate, se înțelege de ce energia e scumpă. Toată această manțocărie energetică e făcută de oameni care nu sunt de meserie. Cei care mai știu cu adevărat partea de termoficare stau fie la Elcen, fie la Termoenergetica. Au fost întrebați acești meseriași? Au fost consultați? Nu. Au fost ocoliți. Pentru că nu e nevoie de specialiști când ai nevoie doar de semnături, de comunicate și de scaune.
Nu sunt împotriva ideii de a produce energie și căldură în București. Orașul e în sărăcie energetică reală, iar sistemul de termoficare e pe butuci. Sunt, însă, împotriva modului în care se face: fără cap, fără oameni, fără apă, fără logică economică, doar cu etichete verzi și cu 289 de milioane de lei aruncați pe un potențial faliment. Băieții care se cred profesioniști au construit un proiect pe hârtie. Realitatea îl va demonta, iar nota de plată va ajunge, ca de obicei, la noi.
CET Titan nu e o soluție. E un simptom. Simptomul unui sistem care preferă să creeze companii, să semneze credite și să lipească etichete „hydrogen ready” în loc să rezolve problemele reale: lipsa de specialiști, apa care se pierde pe conducte, gazul scump și incompetența structurală. Cât timp banii publici vor fi aruncați în astfel de proiecte fără fundație, Bucureștiul va rămâne cu facturi mari, cu calorifere reci și cu aceeași întrebare: până când mai plătim pentru iluzii?
