De când m-am întors în țară, acum vreun an și jumătate, mă bate gândul să propun schimbarea denumirii României în Indignistan. Indignarea, justificată sau nu, e starea noastră mentală naturală. Partidele, rețelele sociale și media tradițională nu doar că nu ajută, dar întrețin această situație, pentru că indignarea generează voturi și bani. Până și unii dintre voi, când ați citit prima frază, ați avut probabil indignarea ca prima reacție. Pentru că așa ne raportăm noi la lume, mai ales la cei din celălalt/celelalte triburi, care fac permanent lucruri care ne indignează. De exemplu, unii cântă niște versuri patriotice într-o clădire numită a „mântuirii neamului” (păi cam ce ați vrea să se cânte într-un monument estetic discutabil, dar suficient de mare încât să poată compensa atât complexele de inferioritate națională, cât și dezintegrarea corpului social, prin construcția unui simbol arhitectural al unității – acum deja pierdute?) și valuri de indignare îneacă rațiunea în halucinații cu legionari.
În Indignistan totul ia proporții exagerate. Fiecare cuvânt neinspirat e motiv de condamnare generală și îl transformă pe vinovat în ținta justițiarilor de Facebook, care nu vor ezita să aplice sentințe virtuale ce merg de la proceduri sexuale neortodoxe până la violențe fizice și chiar pedepse capitale. Diferența dintre noi o face tipul de sentință, unii preferându-le pe cele care includ concedieri sau privări de libertate, însă în principiu suntem la fel de indignați.
Uneori, chiar și indignarea celorlalți ne indignează (cum ar fi indignările domnilor Grindeanu și Ciolacu la diverse aspecte ale realității care se află sau s-au aflat până de curând sub directul control al dumnealor și al partidului din care fac parte). E adevărat că viața în Indignistan ne dă și motive serioase de indignare, mai ales dacă ne uităm înspre performanțele unice ale justiției din România de a apăra constant și consistent interesele unor grupuri infracționale și a hărțui pe oricine alege, într-un mod absolut irațional, să urmeze calea adevărului și să denunțe nelegiuiri dintre cele mai abjecte. Ajunge să urmăriți ultimul episod al podcastului Comunității Liberale cu viceprimarul USR al Timișoarei, Ruben Lațcău, ca să vă apuce o indignare justificată, nu din aia politică, tribalistă.
Uneori nu mai pot de atâta indignare și mă duc pe la țară, la rude în Vrancea, mai tai iarba (nu frunze la câini), mai o strâng, mai dau mâncare la animale – ce să mai, întoarcere la economia calului de dinainte de Indignistan. După muncă, urmează o activitate deosebit de apreciată în zonă, stimulatoare de conversații aprinse, care constă în consum de lichide în alte scopuri decât hidratarea. Și când cred că am trecut râul lucidității și am evadat în sfârșit din Indignistan, aflu că hidratarea oricum nu e recomandată, întrucât în albia râului din zonă, Șușița, s-ar fi deversat ilegal, de către conducerea primăriei din comuna Răcoasa și altele din zonă, mai multe camioane cu gunoi, care afectează pânza freatică (animalele deja refuză să consume apa respectivă). Denunțătorul? Chiar buldozeristul care a îngropat și acoperit gunoiul (bineînțeles, după ce a fost concediat de primărie). Autoritățile de la SGA Vrancea și Garda de Mediu ar fi venit în control, fără a identifica deșeuri în albia râului sau în zona de protecție, conform comunicatului oficial. Localnicii spun că, de fapt, ei au încercat (și reușit) să convingă mai mulți localnici, inclusiv buldozeristul, să nu continue cu plângerile, pentru a evita consecințe neplăcute. S-a dat o mică amendă contravențională primăriei pentru niște resturi de ambalaje descoperite în zonă și autoritățile s-au retras în glorie, menționând că nu s-a putut demonstra existența deșeurilor îngropate. Chiar din postura de nespecialist în probleme de mediu, îmi permit să mă lansez în teoria revoluționară că ceva îngropat, în general, nu poate fi descoperit decât în urma dezgroparii, dar să lăsăm experții să se pronunțe. Deși denunțătorul ar fi indicat locul exact al gunoiului, neputând (probabil de lene) efectua el însuși operațiunea de dezgropare, situația a rămas un mister sherlockholmesian, întrucât lopețile nu se află în dotarea standard a autorităților sau politicienilor decât când vine vorba de răcâit noroiul în fața camerelor, dacă sezonul alunecărilor de teren pică în campanie.
Plec, așadar, în alt sat, sperând să scap de indignarea care mă urmărea până și printre dealurile cu vii și păduri. Însă nu m-am mișcat destul de repede: acolo alt primar (vă las să ghiciți partidul acestor edili) a câștigat bătălia electorală cruntă de anul trecut prin metodele bine-cunoscute de trafic de influență, intimidare, ajutoare financiare, urmăriri, amenințări și minuni de la Dumnezeu prin care morții reușesc nu doar să învie, ci să și voteze. Un alt fenomen în zonă, care sfidează legile fizicii, este evaporarea pădurilor comunei în ultimii ani, la fel ca și dosarele penale ale cetățeanului, imediat după alegeri (am avut întâmplător ocazia să lecturez aceste dosare numeroase, care s-au prescris simultan din lipsă de probe, deși includeau cam tot codul penal, mai puțin omuciderea).
După atâta indignare rurală, dau pe la București, zic să o dau mai departe, că, vorba lui Mărgineanu, ce să fac eu cu ea? Explic situația unor oameni despre care știu sigur că sunt și capabili, și bine intenționați, inclusiv de la Ministerul Mediului. Se pare însă că unii, după atâtea bătălii, au devenit chiar imuni la indignare: mi se spune că astfel de situații (deversări și defrișări ilegale) sunt foarte numeroase, chiar comune, și că nu se poate face mare lucru. Totuși, deși indignarea mă tot urmărește, sper să nu devin și eu imun la ea, deoarece, orientată constructiv, poate deveni o resursă sau măcar o motivație de a face ceva, nu contează cât de mic.
Trebuie să trăiesc în Indignistan până când pot face ceva în legătură cu ce mă indignează sau până renunț și urmez sfatul eroilor de Facebook și mă duc înapoi de unde am venit. Între timp, pot doar să încerc să nu mă mai indignez la orice balon de irelevanță umflat de media ca să ne distragă atenția de la motivele reale de indignare (a început și campania pentru București și candidații se ceartă pe cine cui a furat sloganul… nu vă era dor de puțină indignare electorală?). În Indignistan, problema nu e că toți consumăm indignare zilnic, e că nu facem suficient ca să o „ardem” și devenim indignobezi, și în cele din urmă inerți.
