De la întâlnirea de vineri din Alaska dintre Donald Trump și Vladimir Putin până la negocierile de luni de la Washington, când același Trump s-a întâlnit cu Vladimir Zelenski, susținut de liderii principalelor puteri europene împreună cu Secretarul General NATO și Președinta Comisiei Europene, impresia care s-a consolidat cel mai puternic nu a fost doar cedarea „liderului lumii libere” în fața unui dictator urmărit pentru crime de război, cu mai mult sânge pe mâini decât Ivan cel Groaznic, concomitent cu abandonarea valorilor fundamentale ale civilizației euro-atlantice, cât impresia că asistăm live la un spectacol absurd desfășurat la curtea unui monarh megaloman, decrepit și nebun, care se comportă ca un satrap oriental, nicidecum ca președinte al unui stat civilizat democratic și liberal.
Faptul că liderii europeni, ale căror priviri spuneau mai multe decât puteau mărturisi verbal, au înțeles că nu pot salva Ucraina și, odată cu ea, însăși ordinea internațională bazată pe drept și respectarea tratatelor și frontierelor care a asigurat pacea și securitatea postbelică, decât tămâindu-l în mod grețos pe cel care l-a aplaudat pe șeful KGB, care ordonă de trei ani și jumătate atacurile sângeroase asupra unui stat democratic și suveran doar pentru că este un stat democratic cu aspirații occidentale, spune multe despre gradul de iraționalitate care învăluie acum Casa Albă.
Nu m-aș mira ca Donald Trump, suspectat printre altele de pedofilie, având în vedere că apare în dosarul Epstein, să pretindă într-o zi nu doar Premiul Nobel pentru Pace, ci chiar canonizarea în timpul vieții.
Sigur că liderii europeni nu s-au pretat gratuit la acest spectacol grotesc de mulțumiri și temenele, ci din dorința de a opri o capitulare totală a lui Trump în fața pretențiilor lui Putin și de a obține condiții mai favorabile de negociere pentru Ucraina. Singurele semne încurajatoare au fost absența chestiunii schimburilor teritoriale de pe agenda convorbirilor, care înlătură deocamdată obligarea Ucrainei de a se pune la dispoziția Rusiei printr-un diktat american aplicat Ucrainei, și acordul de principiu asupra garanțiilor pe care statele participante sunt dispuse să le acorde Ucrainei în cazul încheierii unui tratat de pace cu Rusia. Dacă un asemenea tratat se va încheia vreodată, având în vedere că orice ființă rațională știe că Putin nu dorește pacea, ci cucerirea întregii Ucraine.
Ceea ce au obținut europenii nu este puțin, dar nici mult, pentru că Trump s-a grăbit să-l informeze pe Putin asupra conținutului convorbirilor, ceea ce dă impresia că i-ar raporta „controller”-ului său ce a reușit să obțină, și pentru că a respins sugestia europenilor privind necesitatea încetării înainte de începerea negocierilor, deși se lăudase el însuși că i-o va cere ferm lui Putin.
Iată însă că Putin l-a convins că este mai bine să încheie „rapid” un tratat de pace decât să te încurci cu o încetare a focului – adică e „bine” să-l lași pe Putin să omoare în continuare civili ucraineni pentru a-l forța pe Zelenski să cedeze mai mult decât îi permite însăși Constituția țării sale.
De altfel – și acesta este, cred, un punct esențial – Trump, împăratul nebun și amoral, refuză în continuare să definească Rusia drept agresor, dând vina în mod aberant pe Biden și pe Zelenski și plasând agresorul pe același plan cu statul victimă a agresiunii, deci pe militarii ruși ucigași la egalitate cu ucrainenii morți. Trump „îi iubește însă pe toți”!
Nu am recurs la această lungă introducere pentru a repeta analizele mult mai inteligente și detaliate ale experților în strategie și politică internațională, ci pentru a defini contextul în care evoluează România și locul pe care îl ocupă ea pe plan regional.
În sfârșit, cum putem vedea evoluția tot mai îngrijorătoare a situației interne din perspectiva imenselor riscuri de securitate la care este expusă zona noastră? Desigur, puterile europene – Germania, Franța, Italia, Finlanda, și Marea Britanie – au dat, cu prilejul întâlnirii de la Washington, un semnal că sunt dispuse să-și întărească unitatea și să-și coordoneze acțiunile pentru a reduce dependența față de Statele Unite și a apăra ordinea internațională bazată pe drept în fața unui agresor fără scrupule, ca Putin, pe care Emmanuel Macron l-a definit foarte bine ca pe „un căpcăun la porțile Europei”, și încă unul care trebuie să „se hrănească permanent”.
Dar este acest început de constituire a unui nucleu european de rezistență față de Putin, care trece de granițele UE și poate exclude state pro-ruse ca Ungaria și Slovacia, suficient pentru a garanta securitatea României?
Până acum, în era Dragnea-Ciolacu, liderii noștri au repetat tâmp că „Rusia nu va ataca niciodată România”, deci nu este nevoie să ne întărim nici forțele armate, nici industria de apărare – nici măcar când mari firme germane de armament doreau să investească la noi. De altfel, nici fostul președinte de tristă amintire Klaus Iohannis, nici miniștri PSD ai Apărării nu au văzut resturile de drone rusești din Deltă decât după ce le-au filmat operatorii de televiziune, cum nici serviciile noastre de informații nu au fost preocupate de interferența Rusiei în politica românească – cum nu sunt nici acum – deși, mai degrabă, ar trebui să spunem că au existat, și probabil mai există, complicități pro-ruse în servicii, de vreme ce președintele Nicușor Dan, care a promis adevărul despre cauzele reale ale anulării alegerilor din decembrie, nu a reușit să ne comunice altceva decât ceea ce citisem deja pe site-urile occidentale de specialitate.
Dar, de fapt, ce face președintele României în aceste zile cu miză maximă? Nu este el principalul responsabil pentru securitatea națională? Nu este el comandantul suprem al forțelor armate? Potrivit Constituției, ar fi, doar că acest aspect al muncii sale nu pare să-l intereseze.
Concret, președintele a întors spatele marinei militare de 15 august, preferând să se ducă la liturghie la Sâmbăta de Sus, loc în care, spune presa informată, s-ar organiza evenimente cu substrat legionar, cu participarea organizației Ogoranu, al cărei președinte a fost filmat la comemorările lui Corneliu Zelea Codreanu, îmbrăcat în verde și executând salutul legionar.
Nu este nimic reprobabil în participarea la Liturghia de Sf. Maria, dar aceeași liturghie se oficia în toate bisericile din județul Constanța, deci președintele putea găsi un lăcaș de cult adecvat înainte de ceremoniile de Ziua Marinei, de la care nu avea dreptul să lipsească, mai ales în contextul actual.
Nu cred că domnul Dan nu este perfect conștient de mesajul pe care îl transmite prin distanțarea sa de forțele armate și cultivarea în public a pioșeniei și a vechilor obiective ONG-iste, de tipul „Salvați Roșia Montană”: este vorba, cum bine a observat de la bun început Petru Clej, de campania sa pentru al doilea mandat prezidențial, în sprijinul căreia dorește să atragă electoratul ortodox și naționalist, inclusiv cel care simpatizează cu AUR, căci orice vot e util.
Cultivarea ostentativă a imaginii de familist – cu deliberata folosire a copiilor în scopuri de promovare politică – combinată cu pretenția respectului pentru valorile tradiționale ale ortodoxismului cu prețul neglijării priorităților de securitate ale României, fac parte așadar din arsenalul propagandistic pe care Nicușor Dan îl pregătește cu grijă în perspectiva alegerilor viitoare.
Îmi veți spune că președintele a găsit totuși un dispozitiv pe care s-a putut conecta, din concediu, pe Zoom la întâlnirea „coaliției voinței” care a premers întâlnirilor de la Anchorage și de la Washington. A emis chiar și un comunicat în care exprimă susținere pentru Ucraina și, întrebat de ziariști, a avertizat că Rusia de fapt nu vrea pace! Așa este, dar nu avem oare nevoie de ceva mai mult decât de clișee retorice?
Nu este oare momentul să-l vedem și să-l auzim pe președinte vorbind despre planurile sale privind întărirea armatei și dezvoltarea industriei de apărare? Se pare însă că nici prin gând nu-i trece președintelui să descindă la asemenea preocupări lumești, astfel încât riscăm să auzim și de la el ceva echivalent cu asigurările false și tâmpe ale psd-iștilor și ale lui Iohannis, care ne spuneau că ne apără NATO, deci nu trebuie să facem eforturi proprii. Doar că o țară nu se apără cu clipuri video și cu armate de troli extatici.
Adevărul este însă cel pe care l-a susținut profesorul Armand Goșu luni seara la TVR Info: dacă tu nu faci nimic pentru a te apăra, occidentalii nu vor risca niciun cent pentru tine, cum nu ar fi riscat nici pentru Ucraina, dacă aceasta nu s-ar fi apărat de ruși atât de eficient și eroic în 2022. Așa cum stau lucrurile însă, șansele ca Nicușor Dan să fie sensibil la aceste argumente sunt minime.
A doua linie de acțiune a președintelui în perspectiva câștigării unui al doilea mandat pare a fi subminarea premierului Ilie Bolojan, pe care îl consideră principalul său contracandidat. Premierul este însă cel care nu și-a luat concediu, nu s-a afișat la liturghie, nu se plimbă prin munți, ci se luptă – inclusiv cu propriul partid – pentru a rezolva problemele structurale din economie și administrație; cel pe care o bună parte din PSD și chiar din PNL, ar dori să-l înlăture pentru a guverna cu AUR.
Susținerea președintelui pentru eforturile reformatoare ale premierului și ale echipei sale din guvern – USR, Dragoș Pâslaru și Alexandru Nazare – echivalează cu un zero barat. Mai mult, consilierul prezidențial Radu Burnete a emis zilele trecute un mesaj liniștitor privind rezervele financiare ale României, contrazicându-l pe premierul Bolojan și pe miniștri săi, care avertizau asupra pericolului intrării în incapacitate de plată.
Mulți mai cred că Nicușor Dan ar fi supărat pe Ilie Bolojan pentru că i-a impus creșterea TVA, pe care el nu o dorea. De fapt, TVA a fost mai degrabă un pretext pentru răcirea relațiilor dintre palate, care era oricum în plan din cauza popularității evidente a lui Ilie Bolojan, al cărui refuz de a candida la prezidențiale în mai a fost regretat de mulți. Și atunci, consilierii de taină ai domnului Dan au recurs la o strategie mult mai perfidă: să nu exprime niciun sprijin pentru măsurile guvernamentale de austeritate și de eliminare a privilegiilor, să lase sabotajul subteran al PSD să funcționeze pentru a slăbi poziția premierului și a-i diminua popularitatea și să nu atingă AUR nici măcar cu o floare.
Așa am ajuns ca „pachetul II” să fie întârziat peste termenul de 31 iulie promis de premier, ceea ce generează un sentiment de frustrare în rândul unei populații care simte tot mai acut că este singura finanțatoare a deficitului bugetar, fiind obligată să participe la creșterea veniturilor statului din propriul buzunar, în timp ce tăierea cheltuielilor – cu care ar fi trebuit să înceapă reformele – se tot amână. Includem aici și reforma pensiilor magistraților, la promovarea căreia contribuția președintelui a fost minimă, toate lăturile de care este capabil corpul magistraților fiind vărsate în capul premierului.
Deocamdată, războiul dintre palate este doar mocnit, deși consecințele sale sunt vizibile, una dintre ele fiind creșterea popularității AUR. Pericolele la adresa democrației liberale se accentuează cu fiecare zi în care reformele întârzie și populația sărăcește, cu fiecare zi în care tandemul Nicușor Dan – Ilie Bolojan, pentru care au votat românii pro-europeni ca ultimă redută împotriva extremismului, este erodat de interesele personale și strategiile electorale secrete ale celui care a uitat pentru ce a fost ales.
