Ce mai e moderația într-o lume a busculărilor politice zilnice, a exceselor de tot felul, a radicalizării, a individualismului și a extremismelor? Cât de rezilientă este o gândire moderată într-un context de incertitudine constantă, când tot ceea ce ne înconjoară este pus la îndoială de însăși actorii care sunt responsabili cu ordinea și disciplina lumii?
În Why Not Moderation. Letters to Young Radicals, Aurelian Crăiuțu oferă argumentele în favoarea unei atitudini moderate – ca mod de a vedea lumea – adresând chestiunile ardente tocmai celor ce se opun acestei gândiri. Nu e prima oară însă când autorul abordează acest subiect: în 2006 apărea la noi Elogiul moderației; în 2012, a publicat la Princeton University Press, A Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830, iar în 2017 a apărut Faces of Moderation: The Art of Balance in an Age of Extremes (University of Pennsylvania Press). Numai că, de data aceasta, Crăiuțu transformă discuțiile despre moderație într-un exercițiu hermeneutic apt să provoace și cele mai îndârjite luări de poziție, fie ele politice sau de altă natură.
Lăsând deoparte analizele pur teoretice, autorul imaginează un dialog cu doi interlocutori fictivi, Lauren și Rob, care să personifice gândirea, așa-zis, de stânga, respectiv gândirea de dreapta. Ca o piesă de teatru în huis clos, personajele își răspund unul celuilalt, interacționând la rândul lor cu acest narator pledând pentru cauza moderației, dând glas astfel celor mai intruzive gânduri despre politic, radicalisme sau democrație liberală. Mai mult decât atât, aceste intermezzo-uri dialogate sunt acompaniate de scrisori ample în care diverse dimensiuni ale moderației sunt discutate amănunțit: compromis, mediere (trimming), centrism, dialog, prudență etc.
În fapt, cartea se vrea a fi o problematizare a situației actuale a democrației liberale în lume (cu accent pe cazul Statelor Unite), iar acest lucru e mai ancorat în prezent ca oricând. Falia democrației liberale, așa cum e ea identificată de către cele două personaje, este dată de iluziile care s-au creat în jurul ei: mai degrabă o aspirație paseistă, democrația liberală nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor și a ajuns, așadar, să își submineze propria existență, propriile promisiuni.
Ce rol mai are însă moderația într-o lume în care calea de mijloc e improbabilă și, mai degrabă, repudiată? Moderația vine ca un panaceu al societății în care trăim, dar și ca o salvare pentru democrația liberală amenințată din toate direcțiile. Altfel spus, incoerența doctrinală provocată de tendința gânditorilor liberali de a pune la un loc toate valorile și principiile liberale sub aceeași umbrelă obligă la adoptarea unei atitudini diferite. Această atitudine nu caută să augmenteze meritele și să diminueze slăbiciunile și refuză idealizările, privind lumea exact așa cum este: „Sunt pregătit să admit că cea mai mare iluzie a liberalismului a fost aceea de a se considera pe sine însuși ca fiind punctul culminant inevitabil și ordonat istoric al unui lung proces istoric.” (p. 21)
De altfel, un element esențial: moderația nu trebuie confundată cu centrismul. Norberto Bobbio vorbea în 1994 despre centru în schițarea eșichierului politic de secol XX, subliniind faptul că un centru – oricât de virtual ar fi el – nu poate exista scutit fiind de valențe de dreapta sau de stânga.
Una dintre cele mai nuanțate remarci ale autorului răspunde criticilor cele mai frecvent aduse moderației și anume că ar împinge oamenii înspre complezență, indiferență și apatie.
Însă, spune Crăiuțu, în ciuda acestei aparențe, moderația ajunge uneori să se autodepășească tocmai pentru a-și apăra propriile virtuți. Cu un anume amor propriu, dar și cu un simț sănătos al justiției, persoana moderată caută să justifice, să explice și să nu se complacă într-o situație cu termeni predeterminați. Moderația în acest caz este o atitudine proactivă, de poziționare constructivă în vederea apărării fundamentului valoric însăși pe care se clădește. Concesiile, pentru persoanele moderate, nu sunt o virtute atunci când lasă loc derivelor democratice, de aceea moderatul va căuta, chiar cu prețul unor excese, să se impună în ofensivă față de orice atentat la propriile-i principii. Astfel, moderatul va încerca să depășească dihotomiile ireconciliabile care simplifică realitatea, în favoarea dialogului și a dezbaterii.
O precizare se impune însă. Cum ziceam la început, moderația este un mod de a se poziționa în lume, deci se manifestă atât în viața în societate, cât și în viața politică. De aceea, mai important ar fi de privit care sunt consecințele moderației, ce forme mai poate lua și unde poate duce absența sa. Că vorbim despre organizarea instituțională, despre resorturile spirituale sau despre psihologia socială, moderația nu explică lumea, ci oferă o cheie de interpretare a acesteia.
De pildă, pentru antici (Marcus Aurelius, Platon, Cicero), moderația nu era o virtute intrinsecă oamenilor, ci un principiu organizator al vieții în Cetate. Așadar, caracterul său politic obliga la o structurare instituțională bazată pe echilibrul de putere, pe un regim mixt, dincolo de tendințele oligarhice ale unor lideri de castă. Justiția, înțelepciunea, echilibrul, toate derivă din excercițiul politic al moderației. Din nou, contextualizarea se impune, căci moderația implică să știi ce, cât și când să iei o anumită poziție. Când vine vorba de lideri, moderația obligă la temperare, la justa măsură și mai ales la balansarea intereselor în virtutea unui interes superior, dincolo de doleanțele simțurilor sau ale interesului propriu.
Pentru Crăiuțu, ideologiile sunt măștile capabile să împiedice oamenii de la moderație, sunt cele care traduc lumea dintr-un unghi îngust, reducând astfel simțul critic și distanța necesară pentru perspectivele alternative. Ideologiile omoară nonconformismul și creativitatea (p. 58) și supun gândirea unei forme de determinism intelectual. Mai mult, dogmatismul cu pretenția unor cauze nobile este cel mai înșelător: ascunde în spatele unor intenții bune metodele cele mai meschine de atingere a scopurilor vizate. Că vorbim de „denazificare”, pace mondială, egalitate reală, orice nume ar purta, pretențiile totalizante aneantizează realitatea și o reduc la un tipar absolut, inaplicabil dezordinii care caracterizează relațiile internaționale. Nu trăim într-o lume a idealurilor platonice, trăim într-un relativism permanent din care nicio teorie morală nu ne poate scoate. Căci fanatismul de aici vine: din refuzul de a pune la îndoială ceea ce pare suficient de solid pentru a sta în picioare. Noua cruciadă pentru corectitudine politică anihilează tot în jurul ei și anulează perspectivele paralele.
Pe de altă parte, în epoca conflictuală în care trăim, apărătorii luptei pentru dreptate, fie ei de dreapta sau de stânga, își imaginează inamicii ca pe un corp unitar și pozează în gardienii unui ideal general aplicabil. Gândirea maniheană inundă concepția lor despre lume și nu lasă loc compromisului, de unde și derivele implicite: „Prin opoziția față de tot ceea ce stă în calea ambițiilor lor, liderii care promovează acest tip de politică războinică declară război democrației, uneori, în mod paradoxal, în numele a mai multă democrație sau al voinței poporului.” (p. 93).
În acest punct al cărții, Crăiuțu evită să dea un rețetar despre „cum să găsești centrul?”, alegând mai degrabă să vorbească despre un ideal de luciditate politică prin care putem elimina orice formă de discriminare sau de cenzură. Libertatea, egalitatea și justiția sunt, în concepția lui, valori cardinale, de nelipsit din calculul centrului.
Ar putea părea depășit să vorbim despre o atitudine apropiată de ceea ce stoicii predicau în Antichitate. Însă nu e deloc așa. Cum spațiul public s-a lăsat invadat de rețetare despre succes, de discursurile unor lideri care se consideră atotputernici, de evenimente care mai de care mai terifiante, discuția despre moderație se impune ca un wake-up call. Mai mult decât atât, bulele informaționale în care ne învârtim și camerele cu ecou în care suntem aruncați ne obligă mai mult ca oricând să ne distanțăm de opiniile gata-făcute și să ne ascuțim simțurile în fața tendințelor radicale.
Spre final, autorul oferă și o panoplie de caracteristici și de abilități specifice „moderaților radicali”, așa cum îi numește acesta, alături de un decalog al atitudinii moderate. Reținem că, pentru Crăiuțu, moderați sunt aceia deschiși la minte și atașați ideilor de libertate, egalitate, echitate, având curajul de a spune adevărul, animați de curiozitate, imaginație, cu un anume spirit eclectic, dar și cu simț al umorului. Gândirea moderată, spune autorul, este aceea care, fără teama partizanatului, va avea înțelepciunea și dexteritatea de a jongla cu argumentele care îi sunt livrate.
În fine, e important de precizat că meritul cărții lui Aurelian Crăiuțu este că nu militează pentru o revoluție morală, ci pentru o regândire a interacțiunii umane și a organizării instituționale. Deducem de aici că, așa hiperindividualiști cum suntem, mecanismele democratice de dezbatere lasă invariabil loc consensului atunci când toate cărțile sunt puse pe masă și când există o voință comună de edulcorare a opozițiilor existente.
În final, puse față în față cu propriile contradicții, persoanele moderate vor găsi mereu cale să facă consens, adaptându-se, fără rușine și fără rețineri, la acest adevăr cognitiv, total inevitabil și absolut indispensabil – eroarea.
