15 noiembrie, Timișoara, concert Luna Amară. Solistul ne vorbește despre începutul revoluției din 1989. Și despre politicieni. Cum vorbesc politicienii despre revoluția începută la Timișoara acum 35 de ani? Ca despre un bust de marmură sau o pictură pe ulei – „au transformat revoluția într-o instituție”. E revoltat. Cuvintele lui reverberează în mod special în mijlocul campaniei pentru alegerile prezidențiale și parlamentare. Deși încă nu ne lovise bomba.
De ce îi lăsăm pe alții să ne fure istoria? Un trecut osificat e un trecut din care nu mai învățăm. Or, tot trecutul nostru este osificat. Chiar și cel foarte recent, despre care ar trebui să îi punem să vorbească pe cei care au trăit acele evenimente.
Sunt în rândul doi. Ascult. Eu sunt o politiciană aspirantă și aș vrea să fac mai bine. Nu am deținut niciodată o funcție publică, însă am lucrat mult în mediul politic și am decis acum patru ani să mă implic și eu. Înainte de toate astea, am trăit politica în adolescență, în familie. Și acum, în mijlocul concertului, la care am venit singură după o zi de campanie, îmi fuge gândul la afișul electoral pe care l-am regăsit anul acesta de Paști, la casa de la Brad.
Pe afiș e tatăl meu, Dan Laurean Gîrbea, candidat la Camera Deputaților din partea PNȚCD, alături de Gheorghe Ciuhandu, pe vremea aceea președinte PNȚCD și primar al Timișoarei. Sub fețele lor scrie „Altă cale. Cea Dreaptă”. Anul e 2000 – atunci a candidat tata, fără să intre în Parlament, pentru că în anul acela PNȚCD a suferit un eșec istoric, nereușind să atingă, împreună cu alianța din care făcea parte, pragul electoral. Un eșec din care nu și-a mai revenit vreodată, deși Ciuhandu a rămas primarul Timișoarei până în 2012.
Derulăm 24 de ani înainte și iată-mă la aproape aceeași vârstă ca tatăl meu, candidând și eu pentru Parlament. Dominic Fritz, președintele USR Timiș, circumscripția unde candidez, e și el primarul Timișoarei. În unele ieșiri pe stradă sau prin piețe, câțiva timișoreni mi-au vorbit despre temerea lor că se va repeta scenariul de mai sus: Timișoara să rămână ultimul bastion al unui partid care caută și el o „altă cale”. USR.
În mintea mea paralela e constantă de când am intrat în partid, în 2020. Simt că trăim în umbra blestemului lui Sisif și nu vreau să ajungem ca alții să confiște povestea noastră politică. Cea care a început tot la un concert, în Colectiv. Momentul în care o generație a simțit că nu există altă cale decât cea a implicării.
În două luni împlinesc 40 de ani și simt că nu mai avem timp. Am candidat de două ori anul acesta – în alegerile pentru Parlamentul European și cele pentru Parlamentul Național. Am fost o candidată de rang secund (căci nu eram pe poziție eligibilă) în două alegeri de rang secund – pentru că localele și prezidențialele au atras toată atenția. La fel ca rândul doi la concert, rândul doi al filmului politic îți dă uneori distanța necesară să privești evenimentele în timp ce participi la ele.
Cum am ajuns aici? Deși am scris și vorbit în ultimii ani despre pericolul adus de extrema dreaptă și de ignorarea lui de către politicienii mainstream, rezultatul de la primul tur al alegerilor prezidențiale tot a fost un șoc greu de procesat pentru mine. După un an de implicare și campanie activă, am descoperit un candidat nou, un personaj greu de imaginat în orice film. Cineva care ne rescrie istoria. Atât de furioși sunt oamenii încât l-au preferat pe el. Atât de mare a fost palma pe care au vrut să o dea sistemului politic.
Cum să nu simți un fel de eșec? Cum să nu te întrebi dacă poate nu ar trebui să renunți sau să emigrezi (cum mi-au zis mulți prieteni)? Ce-a rămas din spiritul protestelor post-Colectiv și a celor de după OUG 13? Eu cred că au rămas multe. O dorință de schimbare, în primul rând, o energie ușor uzată, ușor în adormire, dar care e tot acolo. 2024 nu trebuie să fie un eșec definitiv, poate fi doar un eșec de etapă. Dar asta ține doar de noi. Eu personal am luat cu mine trei lecții din acest an electoral horribilis:
Să nu ne mai temem să vorbim despre extrema-dreaptă și să explicăm constant beneficiile democrației.
Să vorbim despre minciunile lui Georgescu, AUR, SOS și POT (ușor de demontat) și despre impostura personajelor care le propagă. Să vorbim însă și despre nemulțumirile reale care alimentează furia oamenilor. Trebuie să explicăm de ce soluțiile noastre sunt mai bune. Dar, mai presus de asta, trebuie să explicăm de ce e important să participi la jocul politic respectând regulile democrației.
Și asta pentru că suntem într-un moment în care mulți de fapt tânjesc după o nouă revoluție. Un reset total. Dar nu putem să o luăm mereu de la zero. Nu doar pentru că revoluțiile sunt sângeroase, dar și pentru că sunt momente de haos în care orice e posibil și de care profită de multe ori cine e mai bine poziționat.
Democrația noastră e șubredă: e nevoie de mai multe consultări și de un proces decizional care să țină cont în mod real, nu doar mimat, de opiniile românilor. Însă e crucial să înțelegem rolul instituțiilor politice și că e nevoie de acestea. Democrația e mai puternică cu instituții solide, nu fără ele. Democrația are nevoie de partide politice care să ofere o reală alternanță. Democrația e mai puternică când avem o presă liberă.
Democrația noastră e bolnavă, însă trebuie reformată, nu schimbată cu un alt sistem politic (autoritar).
Cu 12% cât a obținut USR la ultimele alegeri nu ai o majoritate, însă ai capacitatea să pui niște teme pe agendă și să oferi o voce celor care altfel nu ar fi reprezentați. În democrație, reprezentarea e crucială. Și asta înseamnă că vocea tuturor trebuie auzită. USR poate și trebuie să fie vocea celor care își doresc o democrație funcțională. Nu e suficient, dar e necesar. Pentru suficient trebuie să mai muncim.
Să nu renunțăm la primul eșec
Am fost crescuți într-un sistem de educație foarte competitiv, însă nu e mereu cel mai important să ieși pe primul loc. Perseverența e mai importantă pe termen lung. Pentru că dacă noi reușim să ținem în viață proiectul politic reformist al USR și orice alt proiect reformist al generației noastre, nu numai că nu cedăm altora dreptul să ne spună istoria, însă clădim ceva care va putea fi continuat de copiii noștri, fără ca ei să trebuiască să reînceapă totul de la zero. Poate că e nevoie să ne reamintim de basmele din copilărie: cu încercările și greutățile de parcurs. Conțin mai multă înțelepciune decât sistemul de educație românesc.
Eșecul parțial trebuie acompaniat de un exercițiu de introspecție și de parțială umilință. Pe undeva am greșit cu siguranță și noi. E important să realizăm că nu suntem singurii deținători ai adevărului și să fim deschiși la dialog cu celelalte forțe reformiste. Să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în societate, ca să parafrazez un citat celebru.
Politica e despre identitate și valori, nu doar despre cifre.
E ceea ce am susținut eu și Cristian Pîrvulescu la prima discuție cu autorii 1848 organizată la lansarea platformei și e ceva ce cred că s-a adeverit în aceste alegeri. Succesul partidelor care se auto-intitulează „suveraniste” ține și de faptul că le dau oamenilor sentimentul că aparțin unei comunități. O nevoie umană de bază. Identitatea aceasta poate fi una care include sau una care exclude.
În fața modelului identității care exclude, construit de suveraniști, nu trebuie să cădem în tentația de a construi o identitate în oglindă, polarizantă, ci să întindem mâna către celelalte categorii din societate și să încercăm să construim o poveste comună, care să adreseze nevoile cât mai multor români și să le ofere o perspectivă de viitor.
La sfârșitul zilei, politica e o poveste despre unde vrem să ajungem împreună și cum ne imaginăm viitorul, iar politicile publice sunt pașii care ne duc acolo. Dacă nu vrem să derapăm din nou spre violență ca mod de rezolvare a conflictelor și o lume în care forța face legea, singura soluție e să găsim o cale de a ne reconcilia și de a ajunge la o poveste comună. Asumându-ne acest drum și învățând să vorbim despre istorie la scara umană, putem transforma eșecurile în lecții și fiecare luptă într-un pas înainte spre România în care ne dorim sa ne crestem copiii și nepoții.
Politica poate fi o forță pentru bine.
