Ca să înțelegem corect impactul modelului economic pe care ni-l propun naționaliștii izolaționiști, mai întâi trebuie să vedem în ce constă acesta în raport cu modelul economic liberal.
Modelul economic liberal pornește de la situația în care prin cooperare socială descentralizată, spontan-liberă și bazată pe reguli general-acceptate se poate produce o valoare nouă/suplimentară care este distribuită între participanți astfel încât fiecare poate câștiga ceva în plus – nu neapărat în mod egal. Avem astfel de-a face cu un joc de sumă pozitivă: 1 + 1 = 2,5 unde avem de împărțit surplusul de 0,5 – de exemplu: 1,3 – 1,2. Este ceea ce se numește principiul win-win (câștigător-câștigător). Acest model s-a impus, sub diverse variante, după 1750/1770, s-a extins pe tot parcursul secolului XIX, pentru a fi generalizat la nivel mondial după 1989. Începe astfel perioadă de tranziție către modelul economic liberal a țărilor central-estic europene, mai întâi în afara Uniunii Europene, apoi în interiorul acesteia. Acest proces a fost facilitat de un transfer de resurse financiare dinspre vest spre est sub forma fie a investițiilor străine directe, fie a fondurilor publice de coeziune/structurale.
În ultimi ani mass-media clasică, cea on-line, rețelele sociale au fost invadate de teorii ale conspirației privind rațiunile pentru care s-a produs acest transfer de resurse financiare dinspre vest spre est – dacă s-a produs cu adevărat – și s-a născut ficțiunea că totul a fost un uriaș complot de subjugare a estului, recte a României, care a devenit ”sclavul” Europei/Bruxelles-ului și că a venit timpul să scuturăm acest jug și să (re)devenim suverani, cam cum eram înainte de 1989. S-a născut astfel în România, dar nu numai, suveranismul, izolaționismul economic.
În ce constă el? Este de fapt o formă de mercantilism – suveranismul izolaționist pornește de la principiul fundamental că nu exista cooperare socială de niciun fel în care să se producă o valoare nouă suplimentară, și că dacă cineva câștigă ceva atunci obligatoriu altcineva pierde în egală măsură – joc de sumă nulă sau altfel spus abordarea win-lose (câștigător – pierzător) unde 1 + 1 = 2 și orice proces de re-distribuire nu conduce decât la o soluție de genul 1,2 – 0,8. Ca să fie posibilă o astfel de re-distribuire este evident că pierzătorul trebuie să fie slab și silit să accepte redistribuirea către câștigătorul puternic. Pe baza acestei teorii sunt câteva consecințe clare:
- Nu există cooperare socială mutual favorabilă și statul trebuie să reglementeze complet economia pentru a stabili limitele procesului de re-distribuție ca să nu genereze un război civil permanent.
- Consumul nu prea contează – producția este importantă și numai din perspectiva puterii statului. Astfel nivelul de trai este neglijat, consumul devine tot mai mult o distribuire controlată de bunuri de primă necesitate/primare, producția trebuie îndreptată spre zonele care oferă putere și măreție statului.
- Comerțul exterior este limitat la maxim – de preferat numai materii prime și restul trebuie produs intern. Balanța comercială excedentară este obligatorie.
- Statul trebuie să fie puternic pentru a fi capabil să extragă surplus în raport de alte state – deci să-și impună proiecția de putere în calitate de câștigător în fața altor state care obligatoriu nu pot fi decât pierzători. Evident această logică duce la război pentru resurse și pentru a obține resurse suplimentare de la alții prin impunerea relațiilor de putere.
Este evident că modelul de cooperare socială de sumă nulă este fals – cel mai evident exemplu este dezvoltarea economică, socială produsă la nivel mondial după 1750. Mercantilismul și după el suveranismul izolaționist trăia/trăiește în condițiile economice pre-moderne în care într-adevăr progresul tehnic era foarte lent și limitat, iar economia era un joc de sumă aproape nulă, unde puterea și întâmplarea jucau roluri dominante.
Să revenim totuși la întrebarea de ce în modelul liberal de economie – cel de sumă pozitivă, în Uniunea Europeană s-a produs acel transfer de resurse conștient dinspre vest spre est. Explicația este simplă: modelul transferului de dezvoltare dinspre cei mai bogați spre cei mai săraci într-un sistem de cooperare liberal nu a fost inventat de UE, ci a fost folosit prima dată de către Planul Marshall pentru a reconstrui economiile vest-europene devastate de al doilea război mondial și nu a fost o simplă mărinimie americană, ci un calcul rațional interesat: în prima fază prin acest proces se finanța infrastructura și economia europeană, prin folosirea de echipamente și utilaje americane – deci o creștere semnificativă a pieței pentru bunurile de peste Atlantic; în a doua fază economia europeană refăcută, avea o cerere solvabilă mult mai mare și putea absorbi autonom tot mai multe bunuri americane, fie că erau echipamente industriale, fie bunuri de consum. O logică similară a fost urmărită și de Uniunea Europeană când a introdus mecanismul fondurilor structurale și de coeziune: cele mai bogate țări sunt donatoare nete în favoarea celor mai sărace, astfel încât acestea să se dezvolte, să se reducă disparitățile, să crească cererea solvabilă a celor mai săraci pentru a fi capabili să cumpere mai multe bunuri de orice fel de la cei mai bogați.
O să prezint acum un studiu de caz: investiția Renault la Dacia Pitești/Mioveni și ceea ce s-a întâmpla în cazul unui model suveranist-izolaționist aplicat nu numai în România, ci și în Franța – Europa națiunilor pe care și-o doresc naționaliști.
Investițiile Renault în România după 1998, la Mioveni și Titu în principal, au însemnat pe termen scurt-mediu un transfer de fonduri dinspre Franța spre țara noastră – Huo! spun suveraniștii francezi (care acolo nu sunt numai de dreapta, ci și de stânga). Acest lucru a stimulat pe de-o parte dezvoltarea în România a unei puternice industrii orizontale de echipamente auto, care deservea și alte mari companii auto europene. Pe de altă parte aceste investiții au generat zeci de mii de locuri de muncă bine plătite – deci au consolidat cererea solvabilă: cu alte cuvinte au crescut capacitatea salariatului de a cumpăra bunuri de larg consum, fie direct, fie pe bază de credit.
Și Renault și Franța au câștigat – s-a văzut asta mai ales în timpul crizei economice dintre 2008-2010 când compania franceză s-a bazat foarte mult pe vânzările de autoturisme Dacia pentru a trece prin furtună: vă mai amintiți cum acest automobil domina vânzările din Germania din cadrul programului lor Rabla de subvenționare a achiziției de automobile noi, proiectat de fapt pentru a susține industria germană, dar care datorită regulilor liberale și integratoare ale UE s-a aplicat tuturor producătorilor europeni. Astfel multe locuri de muncă Renault din Franța au fost salvate.
Treptat Renault-Dacia a trecut de la producția de autoturisme ieftine (7-10 mii de Eur) la mașini tot mai sofisticate și scumpe Duster/Bigster (unde unele modele se aproprie sau depășesc 30 de mii de Eur) – fenomen ce reflectă simultan: creșterea complexității autoturismelor produse în România, a posibilității ei de concura cu cele mai importante industrii auto europene, americane sau asiatice; dar și creșterea puterii de cumpărare a consumatorului român. Această putere de cumpărare superioară – cerere solvabilă mai mare – s-a reflectat inclusiv în achiziția de bunuri de consum franceze: autoturisme Renault, Peugeot, Citroen, electrocasnice Rowenta, etc. Deci joc de sumă pozitivă unde 1+1 = 2,5 iar surplusul de 0,5 s-a împărțit cumva – foarte probabil în favoarea României deoarece în perioada 2007-2025 puterea de cumpărare românească a crescut mai mult decât cea franceză.
Acum suveranistul român și cel francez sunt profund nemulțumiți de acest aranjament – nu este clar de ce, dar nu mai contează: votează în consecință și vin la putere guverne suveranist-izolaționiste și în România și în Franța. Guvernul suveranist român, pe baza sloganului ”România înainte de toate”, consideră aranjamentul Renault-Dacia dezavantajos pentru statul român și decide în consecință fie impozite mai mari pe corporații, fie imposibilitatea repatrierei profitului obținut, fie, o măsura radicală, pur și simplu naționalizarea companiei Dacia.
Guvernul francez, pornind de la sloganul similar ”Franța înainte de toate” impune companiei Renault fie să oprească orice nouă investiție la Dacia, fie să se retragă complet din România. Războiul comercial–economic se amplifică, se încalcă grosolan de ambele părți regulile pieței comune europene, se flutură sloganuri ROEXIT sau FRAEXIT și tot așa. Consecința: investiții se prăbușesc în România, Renault pleacă și guvernul suveranist al României rămâne cu Dacia în brațe și cu o industrie pe orizontală de componente auto cu o piață de desface redusă drastic. Consecința imediată – șomaj de masă, creșterea cheltuielilor bugetare cu ajutoarele de șomaj, deficite bugetare mari (venituri reduse datorită recesiunii, cheltuieli sociale crescute datorită recesiunii).
Guvernul suveranist al României caută soluții în exterior acolo unde-l îndeamnă ideologia: China. Numai că o preluare a Daciei de către companiile chineze presupune anularea legislației suveraniste privitor la impozitele corporațiilor multi-naționale sau la repatrierea profitului. În plus negocierile cu China sunt dominate de principiul mercantilist al puterii – cine credeți că va fi câștigătorul și cine pierzătorul din această afacere de sumă nulă: România sau China? Nu trebuie uitat că regulile economice și juridice uniforme de azi din interiorul UE reușesc în foarte mare măsură să elimine asimetria puternic – slab, să anuleze principiul că ”cel puternic ia tot”.
În final guvernul suveranist român ține la principii, nu poate accepta exploatarea chineză și decide păstrarea în proprietate publică a Daciei – va numi un nou director general și un nou consiliu de administrație. Cum o va face? Evident pe baza criteriilor strict politice – în fond acolo trebuie să fie oameni fideli care să aplice consecvent suveranismul economic. În consecință noul director general este Ana Maria Gavrilă (o alternativă ar fi Diana Șoșoacă), iar consiliul de administrație este compus din membrii AUR, POT și SOS. Uraaaa – am salvat compania și am adus prosperitate deplină în țară: diaspora poate oricând să se re-întoarcă.
Seamănă a distopie, nu? Imaginați-vă politici suveraniste în multe țări UE, dezmembrarea regulilor comune și politici economice naționale de genul ”se descurcă fiecare cum poate, fiecare pentru sine” și de genul ”cel puternic ia tot”. Cea mai mare piață de consum europeană și cea mai puternică economie este Germania – probabil se va descurca onorabil, dar mult mai prost decât în interiorul UE. Dar ce vor face țările mici: România, Ungaria, Bulgaria? Cum vom negocia direct cu Germania, dar mai ales cu SUA, China, Rusia în condițiile suveranismului generalizat: ”cel puternic ia tot”. Ce rezultate va avea o închidere autarhică a economiei românești? Aproape imposibil de realizat datorită lipsei resurselor naturale și a unei piețe interne foarte mici. Dar dacă vrem să ne imagină ne uităm la Coreea de Nord de azi sau la România anului 1989: represiune, frig, sărăcie generalizată, izolare completă, cultul conducătorului suveranist (nu mai contează cum se numește: Simion, Georgescu, Gavrilă sau Șoșoacă), numai o televiziune publică, internet închis, etc.
Asta este ceea ce ne dorim după 18 mai 2025?
