„Europa a fost creată de istorie. America a fost creată de filosofie.” Astfel a definit Margaret Thatcher contrastul dintre cei doi mari poli ai Lumii Libere. Nu este vorba, însă, despre două extreme civilizaționale, ci despre o moștenire intelectuală și morală paradoxală: Europa și-a stabilit idealurile raportându-se la politic, ca apoi America să-și stabilească politica raportându-se la idealurile europenilor.
Relația dintre cele două maluri ale oceanului a fost dintotdeauna volatilă, însă cele mai mari neînțelegeri au avut loc în perioade în care una dintre tabere s-a aflat la mâna celeilalte. Legăturile transatlantice au devenit mai strânse, de pildă, după consolidarea statutului SUA de putere independentă și mai ales ca urmare a implementării Doctrinei Monroe, care încheia epoca cuceririlor europene în Americi. Delimitarea clară a celor două sfere și raportul egal dintre actori sunt esențiale pentru menținerea unei relații de respect reciproc și colaborare pașnică.
Astăzi, europenii se confruntă cu o restructurare a sistemului internațional de alianțe la care nu s-ar fi așteptat vreodată. Indiferent care va fi deznodământul disputei arctice, un lucru este sigur și ar trebui să fie limpede pentru toți cei interesați: doi actori geopolitici care manifestă o atitudine atât de vădit ostilă unul față de celălalt nu pot fi numiți aliați. În momentul în care un membru al unei alianțe lansează revendicări cu privire la teritoriul altui membru și amenință, atunci când cererea îi este refuzată, cu impunerea tarifelor punitive și chiar cu lansarea unei invazii, devine cât se poate de clar că statutul de „aliat” este unul valabil numai de jure.
Statele Unite ale Americii, ați putea obiecta, nu sunt singurul membru al Alianței Nord-Atlantice care să fi cauzat turbulențe în interiorul organizației. Ne vine imediat în minte exemplul Turciei autoritare, ale cărei excese au fost trecute cu vederea grație puterii ei militare. Diferența fundamentală, însă, este aceea că America a fost, după cel de-al Doilea Război Mondial, forța care a modelat structura și modul de funcționare al Alianței Nord-Atlanice.
Mai mult, ea a fost marea putere care, preluând șablonul procurat de britanici în secolul precedent, a conferit civilizației occidentale unitate și coerență. La fel cum britanicii [1], în aventurile lor coloniale către toate marginile și colțurile lumii, au exportat pretutindeni limba engleză, ideea de libertate, protestantismul etc., la fel au făcut și americanii cu Europa postbelică, însă nu prin forța armelor, ci demonstrând prin exemple practice beneficiile civilizației lor. Nimeni nu i-a obligat pe berlinezii de est să-și riște viața și să sară zidul de ciment care despărțea două lumi. Au făcut-o pentru că au considerat, observând prosperitatea RFG-ului, că a-ți trăi viața sub tiranie este o soartă mai nefericită decât să mori încercând să-și câștigi libertatea.
Străbunicii și bunicii noștri s-au rugat după 1945 ca americanii să vină și să-i scape de ruși, iar astăzi, în Venezuela, mii de oameni au sărbătorit capturarea dictatorului Maduro pe străzile din Caracas, agitând drapelul Statelor Unite.
America, căreia Europa i-a dat naștere, a devenit la mijlocul secolului trecut marele patriarh și arbitru al civilizației occidentale, în fața căruia toate națiunile bătrânului continent trebuiau să se arate obediente, să lase deoparte disputele și să coopereze.
După prăbușirea regimurilor comuniste ale Blocului de Est în 1989 și a Uniunii Sovietice însăși în 1991, Europa a experimentat vreme de aproape 30 de ani o așa-zisă Pax Americana [2]. Sfera de influență directă a Americii s-a întins de la Atlantic până la Marea Neagră, iar fostele state comuniste s-au grăbit să intre sub protectoratul Statelor Unite prin intermediul aderării la NATO, dar și la Uniunea Europeană, aflată sub garanția militară a Washingtonului.
Pentru europeni, epoca care a succedat Războiul Rece a fost una fericită prin pacea și bunăstarea care au definit-o, însă dezavantajoasă prin solidificarea dependenței militare și politice față de Statele Unite. Această „letargie fericită” avea să se încheie brusc în iarna lui 2022, odată cu invadarea Ucrainei de către armatele lui Putin.
Președinția lui Joseph R. Biden (2020-2025) a fost echilibrată și consecventă moral, iar ajutorul militar și financiar pe care Kievul l-a primit din partea Statelor Unite a fost unul dintre motivele pentru care Ucraina rezistă și astăzi, la patru ani de la începutul invaziei, în fața armatelor ruse.
Pentru Uniunea Europeană, însă, „operațiunea specială” a schimbat totul. Ultimii 30 de ani fuseseră unii de pace și dezvoltare economică tihnită sub egida protectoare a Americii. Acum, însă, cu un cuceritor străin bătându-le la poartă, mai erau statele europene în stare să se apere singure, în cazul în care americanii s-ar fi spălat pe mâini de Ucraina?
Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă în aceste circumstanțe și tendințele sale autarhice, care contravin „filosofiei fundaționale” despre care vorbea Margaret Thatcher, au avut un efect electrizant pentru europeni. Semnalul de alarmă a fost tras, iar conducătorii de la Paris și de la Berlin, de la Madrid și de la Roma, de la Varșovia și de la București, și-au dat seama că dependența militară față de Statele Unite reprezintă o eroare gravă, care a vulnerabilizat întregul continent.
Washington-ul, inclusiv în vremea primului mandat al lui Trump (2017-2021), avertizase statele europene că o creștere a procentului dedicat apărării din bugetele naționale este absolut necesară, însă aceste remarci nu au avut un impact semnificativ înainte de declanșarea războiului lui Putin. Abia după ce securitatea europeană a fost amenințată, atitudinea marilor demnitari a început să se schimbe. La Berlin, cancelarul Olaf Scholz a anunțat că Germania va începe, pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial, un proces intens de reînarmare.
Unul dintre cei mai dedicați și mai influenți avocați ai cauzei ucrainene a fost și continuă să fie președintele francez Emmanuel Macron, care purtase înainte de război celebrele „negocieri de la masa lungă”. Sprijin categoric pentru Kiev a venit și din afara Uniunii, de la Londra, mai ales în timpul premierului conservator Boris Johnson.
Poate cel mai important efect al invadării Ucrainei a fost reafirmarea categorică a unei identități europene, împrospătând inițiativele federaliste pe care se așezase, în ultimele decenii, praful. Reemergența bruscă a unui pericol dintr-o altă epocă, de dinainte de „sfârșitul istoriei” așa cum l-a gândit Fukuyama[3], a întărit solidaritatea internă a europenilor, care, confruntați fiind cu barbaria rușilor și cu egoismul americanilor, au realizat că există mult mai multe asemănări decât deosebiri între națiunile lor.
În cazul crizei groenlandeze, majoritatea liderilor europeni, federaliști și naționaliști deopotrivă, s-au opus categoric pretențiilor americane, protejând simbolic suveranitatea daneză și cetățenii europeni de pe insulă. Insistența administrației Trump asupra ideii că Războiul din Ucraina ar fi doar o „problemă europeană” care poate fi manipulată în folosul Americii [4] a atras un răspuns ferm de cealaltă parte a oceanului: o „soluție europeană”.
România reprezintă un exemplu mai degrabă nefericit în acest context, întrucât președintele Nicușor Dan a declarat inițial că este „solidar cu ambele poziții”, legitimând astfel atât revendicările lui Trump, cât și dreptul danezilor de a-și apăra teritoriul. Refuzul de a condamna cu toată gura agresiunea americană sugerează nu pricepere diplomatică, ci teamă. Iar această teamă, teama de a pierde favoarea unei puteri care nu mai acționează în interesul nostru, va încetini drumul Europei către independența funcțională și strategică.
Trebuie subliniat, însă, că o astfel de independență nu este totuna cu autarhia, ci exprimă pur și simplu statutul unei puteri care își poate apăra de una singură interesele. Desprinzându-se de Coroana Britanică, americanii nu au rupt legăturile cu Anglia, ci le-au reluat în 1785, prin trimiterea lui John Adams la Londra. Nimic nu exprimă mai bine acest ideal al colaborării între egali decât Declarația de Independență, documentul care a stat la baza proiectului american. Să spunem, așadar, în numele Europei libere:
„Atunci când desfășurarea evenimentelor omenești impune unui popor să slăbească legăturile politice care l-au unit cu altul și să ocupe, printre puterile lumii, locul aparte și egal la care îl îndreptățesc legile naturii și cele divine, respectul cuvenit opiniei umanității pretinde ca el să expună cauzele care-l determină la separație.
Prudența, e drept, ne spune că alianțele de mult statornicite nu trebuie rupte pentru motive neînsemnate și efemere; iar experiența ne-a arătat că oamenii sunt mai dispuși să sufere un rău tolerabil decât să-l îndrepte, abrogând formele cu care s-au obișnuit. Dar când un lung șir de abuzuri și încălcări ale drepturilor statelor aliate, toate urmărind invariabil același scop, pun în evidență planul de a-i supune despotismului, este dreptul lor, este datoria lor să respingă o asemenea dependență și să se îngrijească de noi garanții ale securității lor viitoare prin înzdrăvenirea propriei poziții, a propriului statut politic și a propriilor armate. De aici suferința răbdătoare a acestor state ale Europei libere și tot de aici acum necesitatea care le obligă să schimbe vechile sisteme de alianțe. Istoria actualului președinte al Statelor Unite ale Americii [5] este un șir de repetate nedreptăți și abuzuri, toate având ca obiect direct statornicirea unui monopol de putere asupra emisferei noastre.”
Note
[1]Fergusson, Niall. Imperiul: cum a creat Marea Britanie lumea modernă, Polirom, București, 2018, p. 20.
[2] Termenul Pax Americana se referă de obicei la o perioadă mai lungă, începând cu 1945. Eu îl folosesc aici pentru a mă referi la lumea de după sfârșitul Războiului Rece (1991-2022).
[3] Fukuyama, Francis. The End of History? The National Interest, no. 16, 1989.
[4] Vezi oferta din 2025 a americanilor: ajutor pentru Ucraina în schimbul resurselor naturale prețioase.
[5] Textul original al Declarației de Independență se referă la regele George al III-lea al Angliei.
