E greu să faci un bilanț al anului politic care stă să se încheie. Încerc, totuși, să-l schițez, plecând de la șase personaje, câte sunt și-n filmul lui Bogdan Mureșanu, mult-apreciat, pe drept cuvânt, pentru că nu spune doar o poveste, ci redă un stil de viață, dominat de frică, fraudă și compromis. Dar întrucât nu sunt nici scenarist și nici regizor, ci un biet observator al vieții noastre publice, mă mulțumesc să vă spun ce n-a ieșit din planurile electorale făcute de șase înalte fețe politice.
În 2024, l-am fi putut avea pe Iohannis la NATO, ca secretar general. Sau la Consiliul European, ca președinte al acestui for ce reunește șefii de stat și de guvern din cele 27 de state-membre. Sau în Comisia Europeană, tot în vârf. A eșuat.
Pentru NATO s-a apucat de campanie când Mark Rutte era deja confirmat de 30 de țări-membre. La Consiliul European, unde mai încercase și-n urmă cu 5 ani, a pierdut fiindcă partidul care-l susținea – PNL – a luat mai puține mandate în PE decât în legislatura precedentă, iar PSD nu l-a vrut. La Comisie a mizat pe eșecul Ursulei von der Leyen: un alt calcul greșit. I-a reușit în schimb un plan de care nu a suflat o vorbă: un al treilea mandat la Cotroceni.
Cadou de la CCR.
O apropiată a președintelui, Ramona Chiriac a încercat și ea să ajungă în Parlamentul European. E, de mai mulți ani, șefa biroului Comisiei Europene la București.
Cvasi-necunoscută publicului – deși jobul ei e de a fi cât mai prezentă în spațiul public, pentru a „explica Uniunea” – Chiriac a fost parașutată în fruntea listei comune PSD-PNL pentru scrutinul european din iunie. Când a aflat, două săptămâni mai târziu, că legea electorală îi cere să fie înscrisă într-unul dintre partide, a abandonat cursa.
Și, cu toate că, acceptând într-un prim moment candidatura, își arătase simpatia politică pentru partidele din guvern, ea s-a întors bine mersi în postul în care ar trebui să fie neutră. Credibilitatea Comisiei a fost grav afectată. Iar unii se miră că UE pierde teren la noi.
În aceeași perioadă în care Chiriac ajunsese salvatoarea onoarei europene nereperate a guvernului, un personaj ce păruse să fi ieșit din politică visa să fie ales primar general. E vorba despre Piedone. Stătuse în închisoare pentru vina de a fi aprobat funcționarea clubului Colectiv, ieșise de acolo și fusese plantat în 24 de ore primar al sectorului 5, iar acum zicea că-i ia locul lui Nicușor Dan. Sondajele îl dădeau favorit. În treacăt fie vorba, tot atunci sondajele îl anunțau și pe Geoană favorit la prezidențiale.
Piedone n-a ajuns primar.
Era, de fapt, doar candidatul de care s-a folosit Marcel Ciolacu pentru a împiedica revenirea Gabrielei Firea în fotoliul de la Primăria Capitalei. Nu, nu de bucureșteni îi păsa liderului PSD, ci de locul său în fruntea acestui partid.
Câștigător la București a fost Nicușor Dan. Cu puțin noroc, în măsura în care adversarii săi erau slabi sau foarte slabi – vi-l mai aduceți aminte pe doctorul Cârstoiu? –, dar și fiindcă a reușit să se proiecteze ca artizan al unei majorități negociate. După realegerea ca primar general, avea tocmai de aceea un culoar foarte bun pentru președinție.
Repetând parcursul lui Traian Băsescu din 2004. Nicușor ar fi câștigat fără probleme președinția, probabil în fața lui Ciolacu, iar criza generată de Iohannis și CCR ar fi fost împiedicată. S-a trezit, însă, prea târziu. El a anunțat că vrea la Cotroceni abia după ce a aflat că președintele „rămâne în mandat”. Iar deocamdată, singurul efect al candidaturii sale e divizarea taberei care e nu doar pro-europeană, ci și anti-cartel.
N-a ajuns în fotoliul prezidențial nici vreunul din ultimii doi eroi ai „filmului” meu despre 2024. E vorba despre N. Ciucă și M. Ciolacu. Nici nu puteau ajunge. Candidaturile lor erau lipsite de orice credibilitate din clipa în care au lăsat să se înțeleagă că s-au pus de acord ca învingătorul să meargă la Cotroceni, iar învinsul – la Palatul Victoria.
Culmea prostiei a fost atinsă abia atunci când cei doi au crezut că ajung în finala aranjată, dacă îi ajută cu voturi pe doi „suveraniști” – pesedistul-șef pe G. Simion, iar penelistul-șef pe C. Georgescu.
Au produs astfel o criză politică de proporții. Ciucă s-a întors la vatră. Dar Ciolacu a rămas la guvern. Nu se putea imagina un final mai rău pentru acest an.
„Nu se schimbă, bă, nimic aici”, zice un personaj din filmul lui Mureșanu, „nici peste 30 de ani”. Mă rog, s-au făcut 35.
