4, 3, 2, 1, 0… La mulți ani, 2050!
Mă gândeam să încep acest material cu o imagine din viitor, viitorul României care a scăpat de PSD, AUR și neo-ceaușism. Viitorul unei Românii reprezentate în politică de oameni cinstiți și de partide care se luptă până la ultima picătură de sânge pentru dorințele electoratului lor. Voiam să vă schițez, chiar dacă nu am talent la desen, imaginea României ideale la care, în cele din urmă, vom ajunge.
Dar nu o să fac asta, pentru că, dacă ați ajuns aici, presupun că aveți ochi și vedeți limpede situația în care ne aflăm. Vedeți, indiferent de dioptrii, că suntem într-o perioadă în care țara asta își dă, într-o formă sau alta, arama pe față, într-un moment care poate fi ori de răscruce, ori de pus cruce peste visul european al României.
Vedem cum se conturează o majoritate parlamentară în jurul celor mai toxice două partide din Parlament, cum justiția este sufocată de o clică ce acționează împotriva interesului public, cum președintele pe care l-am votat pentru reformă a reușit să își dezamăgească întreaga bază de votanți și să ne arate că până și avatarul reformismului poate fi corupt de către cântecul sirenelor sistemului. Și poate cel mai grav este că nici nu se mai ascund. Nu tu scheme oculte, nu tu paravane; dacă Leo de la Roșiori a tras draperiile, PSD, AUR și Nicușor Dan le-au aruncat de tot pe fereastră.
Cum dracului am ajuns aici? Nu a fost ușor…
În 2025 eram în extaz. Obosit peste măsură, fericit și ușor matol, în seara de 18 mai mă adresam tinerilor care făcuseră campanie pentru Nicușor Dan. Le spusesem că în lunile astea în care am făcut echipă, noi ne-am definit dad lore-ul pe care urma să îl împărtășim copiilor noștri. „Uite, junior, tata, când avea 20 de ani, a făcut echipă cu alți tineri frumoși și liberi și l-am trimis pe un om ca noi la Cotroceni. Pe omul ăsta l-am găsit într-o zi, în 2016, când voia să salveze Bucureștiul și ne-am pus în spatele lui sperând că vom salva toată România astfel. Omul ăsta era Nicușor Dan, cel mai bun conducător al României de după 1989.” Din păcate, doar partea cu echipa de tineri frumoși și liberi mai rămâne valabilă astăzi.
Să ne înțelegem bine, ideea de „Ce se întâmplă cu Mișcarea Reformistă după Nicușor Dan?” nu e o dezbatere pe care nu urma să o avem la un moment dat. Până la urmă, toate mișcările care au reușit să instaleze un om la Cotroceni au avut această dilemă atunci când respectivul își consuma mandatul. PSD, după Iliescu, a intrat în două decenii de umilință la prezidențiale. PDL, după Băsescu, era atât de slăbit încât, ca un parazit, s-a refugiat în PNL-ul de astăzi, care și el trece acum prin niște procese dificile post-regimul Klaus Iohannis.
Problema, de fapt, este că Nicușor Dan ne forțează, prin performanța lui, să pornim această discuție după primul său an de mandat, nu după al nouălea.
Iar discuția asta nu poate să înceapă mai prost. Pentru că punctul de plecare nu este eșecul liderului acestei mișcări, ci faptul că acesta a trădat în repetate rânduri cauza susținătorilor săi de bază. Adică fix oamenii care i-au luat mesajul „Nu promit minuni, dar promit că voi lupta” și l-au dus mai departe în stradă și în online. Cei care, atunci când Nicușor a cerut bani și voluntari în campania sa de independent, au sărit în barca acestuia fără ezitare. Cei care și-au sacrificat propriul candidat și au redirecționat toate resursele în sprijinul candidatului Dan. Și atenție, pentru că poate uităm un lucru important. Elena Lasconi era un om deja validat de către electoratul reformist și cea pe care țara asta o vedea ca ultima forță împotriva fascistului de Georgescu, cu câteva luni înainte. Pe toți acești oameni, acum Președintele Nicușor Dan i-a trădat, pactizând cu PSD-ul și cu cele mai putrede elemente ale Sistemului. Iar noi, reformiștii din România, suntem puși astăzi în situația să ne reorganizăm, să ne întrebăm cât de înțelept a fost din partea noastră să îl facem pe Nicușor campionul nostru și să ne găsim alt lider, toate în același timp.
Multe întrebări, nu-i așa? Totuși, pentru una dintre ele avem chiar acum un răspuns. Spre deosebire de Mircea Geoană, când era întrebat dacă sunt prea mulți ofițeri de informații în România…
Noi chiar știm câți suntem
Știm și cine suntem, pe deasupra. Deci, cine reprezintă Mișcarea Reformistă?
Răspunsul scurt? USR și partidele desprinse din el, vezi SENS, REPER, DREPT, URS și alte acronime care au venit înaintea denumirilor efective de partid. Dar, dacă mă limitez la asta, îi ignor pe toți oamenii care, deși gândesc și simt reformist, și-au găsit locul prin partidele-sistem, cum ar fi Ciprian Ciucu, Dragoș Pîslaru sau Oana Gheorghiu de la PNL, sau, până mai recent, Florin Manole sau Victoria Stoiciu de la PSD.
Totuși, cu tot respectul pe care l-am purtat pentru unii dintre oamenii ăștia (ai îmbătrânit ca laptele, Manole) și pe care îl port încă pentru restul, tot nu pot să nu mă gândesc la zicerea aia bătrânească: „Spune-mi cu cine ești prieten, ca să-ți spun cine ești”. Adică poți fi cel mai reformist om din Calea Lactee, dar tot stai cu Predoiu sau Grindeanu la masă. Cu tot succesul tău politic sau electoral, tot ca un diversity hire ești tratat. Practic, potențialul tău reformist se compromite, în timp ce băieții deștepți se pot lăuda că instituția lor profund coruptă se „reformează”.
Din partidele pur reformiste, doar USR reprezintă astăzi românii prin parlamentari, aleși locali mai peste tot și chiar miniștri în guvern, celelalte partide reușind performanțe foarte modeste în alegeri. SENS rămâne la stadiul de asociație studențească, fiind vizibil, de pe orice lucru pe care se poate cățăra Stegarul Dac, un divorț între ei și părintele lor spiritual, Nicu Ștefănuță. URS are la fel de mulți membri cât are litere în acronim. Iar REPER și DREPT se dizolvă ușor în PNL, Bolojan reușind două lucruri relevante pentru el și partidul său. Nu numai că a obținut, cu niște costuri infime, o poziție de ministru și una de consilier onorific pentru a aduce spre PNL oameni loiali de care are nevoie în războiul său cu Tabăra Thuma, dar, totodată, într-o eventuală negociere cu ceilalți actori reformiști, PNL va pleca de la o poziție mult mai favorabilă, poate chiar nemeritat de favorabilă pentru partidul care a defilat cu oameni gen Ciucă, Bode sau Predoiu.
Îmi pare rău că am alocat atât spațiu pentru a vorbi despre niște cvasi-partide extraparlamentare. Totuși, este nevoie să îi menționăm pe colegii de mișcare, pentru că fără ei nu am fi în situația de față și doar cu ei putem să ieșim din ea.
La început a fost USRPLUS
Creatorii de conținut din zona SENS, și nu numai, vorbesc obsesiv despre declinul USR. Cum în 2019 a luat 22%, iar acum se dezintegrează ușor-ușor, până la dispariția din scena politică. Așa cum un creștin are nevoie din când în când de un psalm, sau un bombardier are nevoie de o manea cântată la rece care să-i ungă sufletul încercat de falimentul vestimentar al purtatului de șosete scurte care îți descoperă gleznele pentru țânțari, ca o tavă ridicată la un restaurant cu trei stele Michelin, aceasta este poezia frumoasă care le dă speranță reformiștilor din afara jocului politic de a mai lupta încă o zi.
Totuși, poeziile nu țin loc de matematică, decât dacă te cheamă Ion Barbu, așa că hai să prezentăm situația puțin mai pe larg.
În 2019, alianța USRPLUS aduna toți reformiștii din politica românească sub același steag. Dominic Fritz, Ana Ciceală, Vlad Gheorghe și Dragoș Pîslaru erau cu toții în aceeași echipă. Un fel de lotul naționalei de reformism a României, generația de aur (AUR-ul ăla urma să apară mai târziu).
Această echipă a reușit rezultatul istoric de 22% de la europarlamentarele din 2019, suflându-i în ceafă PSD-ului lui Liviu Dragnea. Odată cu 26 mai, USR nu mai era partidul ăla de 10% pe care puteai ușor să îl marginalizezi sau să-l folosești ca masă de manevră, ci o instituție politică ce a arătat că poate să o dea parte-n parte cu dinozaurii Sistemului. Totuși, nu au reușit să repete figura la prezidențialele din același an, întrucât Iohannis era considerat un reformist mai mare decât Dan Barna, fie și numai după biceps.
În 2020, alianța reușește rezultatul de 15% la parlamentare, iar de aici intrăm în ce îmi place să numesc:
Alegerile în România for dummies
Scrutinurile electorale în România nu sunt diferite doar în ideea că la unele votezi un om și la altele votezi o listă a unui partid, ci mai ales prin locul în care votezi.
Dacă votezi la locale, te duci doar la secția de vot unde ești arondat, doar în localitatea unde ai reședința. La parlamentare poți să mergi oriunde ești arondat ori la orice altă secție din județul de reședință. Iar prezidențialele și europarlamentarele sunt cele mai flexibile, putând vota de oriunde din țară.
Diferența asta face totul pentru partidele reformiste, care depind foarte mult de electoratul mobil, de tinerii profesioniști, de studenții din alte localități care nu își fac de obicei viza de flotant.
Practic, diferența dintre scorul de la europarlamentare și scorul de la parlamentare al USRPLUS era cauzată de cei stabiliți în altă localitate față de cea de domiciliu, care nu aveau voie să voteze unde votaseră cu un an înainte. Pentru că sunt puțini oameni, precum amica mea din generală (salut, Lidia!), care bat drumul de la Cluj până la Craiova doar pentru a vota, mai ales când tu, real vorbind, nici măcar nu ești reprezentat de „aleșii tăi de acasă”.
Între 2021 și 2023, USR trece printr-o perioadă de schisme continue, mai multe facțiuni fiind convinse că nu pot avea un viitor sub conducerea lui Cătălin Drulă, astfel apărând REPER, SENS și DREPT. Iar lucrurile astea au afectat grav rezultatele electorale din următoarele scrutinuri.
Unde s-au dus procentele?
Răspunsul scurt? Nicăieri. Au rămas fix acolo unde le lăsaserăm acum câțiva ani. Totuși, scindarea electoratului devine evidentă atunci când compari scrutinurile unde a existat o singură opțiune reformistă cu cele în care au existat mai multe.
La prezidențialele din 2024, votul reformist s-a dus către Elena Lasconi, aceasta obținând peste 19% din voturi. La reluarea turului I din 2025, același fenomen s-a repetat pentru Nicușor Dan, acesta obținând 21% din sufragii.
Europarlamentarele din 2024 ne-au arătat că scorul însumat al ADU, REPER, al lui Vlad Gheorghe și al lui Nicu Ștefănuță ajungea la 17% din voturi.
La alegerile la care puteai vota de oriunde, cei care au ales reformist au reprezentat în jur de 20% din totalul celor care au mers la vot, foarte aproape de rezultatul USRPLUS din urmă cu 5 ani.
În aceeași notă, la alegerile parlamentare, USR, REPER, SENS și DREPT au avut un scor însumat de aproximativ 17%, la fel de aproape de rezultatul alianței din urmă cu 4 ani.
Așa cum George Tuță de la Sectorul 1 sau Rareș Hopincă de la Sectorul 2 au devenit primari ca urmare a divizării voturilor între USR și REPER, așa și ponderea reformistă din Parlamentul național, dar și din cel european, a scăzut ca urmare a faptului că doar USR și Nicu Ștefănuță au reușit să se ridice peste pragul electoral.
Așadar, ironia sorții face ca, deși suntem, numeric brut, mai mulți, dar procentual cam tot atâția oameni care gândesc reformist în România, ponderea noastră în forurile de decizie este considerabil mai mică în legislatura asta.
O carte de istorie deschisă la timpul ei te scapă de multe dureri de cap. Iar, din păcate, filmul ăsta nu e nou, e de acum 100 de ani.
Cum a adus Bordiga fascismul
Fascismul în Italia și nazismul în Germania nu s-au instalat doar din cauza lui Mussolini și a lui Hitler, sau a conservatorilor care credeau că îi pot controla, ci mai ales din cauza celor care le-au pavat drumul prin sabotarea opoziției.
Pentru aceia dintre voi care nu au intrat în istoria marxismului ca un copil în borcanul cu Nutella, vă voi face o scurtă prezentare a lui Amadeo Bordiga.
Bordiga era, în lipsa unui cuvânt mai bun, un dobitoc a cărui prostie și încăpățânare au cauzat suferința unei lumi întregi. Un marxist habotnic, un sectant care nu vedea în Marx un analist, ci un profet. Marx spunea că un eventual colaps al capitalismului este inevitabil, iar Bordiga luase asta pe nemestecate și, împreună cu colegii de sectă (scuze, am vrut să spun marxiști ortodocși), citeau teorie comunistă zi-lumină ca să fie pregătiți de guvernare după apocalipsă.
Noroiul istoriei a făcut ca Bordiga să fie influent în Comintern în perioada în care regimurile de extremă dreapta se instalau în Italia și Germania. Comuniștilor le era interzis să facă alianță cu socialiștii sau, cum li se spunea atunci, „social-fasciștii”, pe motive de puritate ideologică. Căderea celor două țări în bezna istoriei nu s-a petrecut doar din cauza condițiilor precare ale celor două țări de după Primul Război Mondial, sau a carismei lui Hitler și Mussolini, ci mai ales din cauza faptului că ei au fost cea mai bine organizată facțiune, în timp ce actorii opoziției se căutau de purici ca cimpanzeii. Toate acestea doar pentru că Lenin îl considera pe bufonul Bordiga simpatic.
Odată cu schimbarea de gardă la vârful Cominternului, Bordiga este înlăturat de la butoane, iar Georgi Dimitrov încearcă o nouă abordare.
Uniți au salvat Franța și Spania
Partidul Comunist Francez primește binecuvântarea de a face o alianță atât cu Secția Franceză a Internaționalei Muncitorești, cât și cu Partidul Radical, un partid liberal ce reprezenta clasa de mijloc, mica burghezie și electoratul rural. Totodată, Partidul Comunist din Spania se aliază cu celelalte forțe antifasciste din țară, inclusiv cu propriul rival, Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă.
Așa se formează Fronturile Populare din Franța și Spania, care ajung să câștige alegerile și să guverneze, în dauna extremei drepte. În Spania, guvernul frontului este dat jos abia de un război civil și de instaurarea dictaturii lui Franco. Cine s-ar fi gândit vreodată că, doar trecând peste orgoliile mărunte de partid, poți crea o forță care să treacă marile teste ale istoriei? Cine s-ar fi gândit vreodată că doar un grup numeros, coerent și bine organizat poate să înfrunte amenințările existențiale? Un român, poate, Vasile Alecsandri; el s-a gândit:
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere,
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!
În curând vom putea sărbători centenarul acestor victorii împotriva fascismului, dar, înainte să deschidem șampania, permiteți-mi să-l parafrazez pe Perversul de pe Târgu Ocna:
Ori suntem uniți, ori nu mai suntem
Cel mai mare progres electoral al mișcării reformiste s-a întâmplat atunci când toți actorii din aceasta au luptat sub același steag, iar acum, când suntem într-un asemenea moment de cumpănă, avem nevoie de Frontul Reformist, singura forță capabilă să țină piept Sistemului care ne amenință viitorul.
Din păcate, fantoma lui Bordiga bântuie printre unii membri din mișcarea reformistă. Cu excepția SENS, care are un fundament ideologic subțirel, fiind tot un partid liberal, parte a Grupului Verzilor (adică Renew, dar o idee mai la stânga), toate partidele desprinse din USR au avut la baza conceperii lor orgoliul unor oameni care voiau să fie șefi, dar nu au reușit să se impună intern. REPER se naște ca urmare a decepției lui Dacian Cioloș, care nu mai putea să și-o ardă totalitar în USR cum o făcuse înainte în PLUS. DREPT, și într-o măsură și SENS, se nasc din eșecul lui Vlad Gheorghe, respectiv Nicu Ștefănuță, de a-și consolida pozițiile în USR.
Frontul Reformist nu are cum să apară în condițiile în care fiecare partid reformist, mai direct sau prin influencerii de buzunar, visează la moartea celorlalte forțe reformiste concurente și la acapararea întregului bazin, care nici măcar nu este suficient de mare încât să visezi cu atât patos la el.
15% la parlamentare este un scor onorabil, fără îndoială, dar experiența USR din Guvernul Cîțu ne arată clar că ai nevoie de mai multe mandate dacă vrei să contezi cu adevărat într-o coaliție de guvernare, să dai premierul, să împingi reformele de care România are nevoie. Și, cu toate astea, unii lideri și comunicatori reformiști ne încurajează să ne batem pentru echivalentul politic al unei pungi de chipsuri și al unei doze de Pepsi.
Această formulă, dacă nu va lua naștere din înțelepciunea liderilor politici ocupați cu războaie mărunte, trebuie să fie produsă de presiunea electoratului reformist.
Așadar, dacă ai ajuns până aici, fii vocal pentru Frontul Reformist, nu închide ochii la abuzurile comise împotriva altor reformiști doar pentru că nu poartă culoarea pe care tu o preferi. Confruntă-l pe influencerul care incită la dezbinare în mișcarea noastră. Doar așa putem să spunem la un moment dat, în România liberă, democratică și prosperă: „La mulți ani, 2050!”.
