Membru CA la privat: meserie, nu decorațiune de pus în CV
În capitalismul pe bani adevărați, un fotoliu în Consiliul de Administrație nu e premiu de consolare sau pentru fidelitate partidului și nici stațiune de odihnă între două cafele. La privat, ești plătit cu un singur scop: să fii gică-contra atunci când CEO-ul vine rânjind cu un proiect care miroase a gaură neagră mascată în grafice 3D.
Fișa postului e simplă, dar grea: trebuie să știi să citești un bilanț fără să adormi, să prinzi locul exact unde cifrele încep să mintă și să ai ”tupeul” să pui întrebări neplăcute. Nu ești trimis acolo să fii majoretă, nici să dai din cap aprobator când conducerea executivă promite marea cu sarea. Dacă afacerea se duce în cap, nu ține scuza cu „eu doar am ridicat mâna la vot”.
Mai e o chestie pe care mulți o încurcă: membru CA nu înseamnă curier personal al acționarului majoritar și nici băiatul de mingi al directorului general. Nu ești acolo ca să execuți orbește ordine sau să agăți femei arătând o carte de vizită aurită. Ești acolo să-ți folosești creierul, dacă îl ai.
Sigur, nici la privat nu curge lapte și miere meritocratică. Există destui administratori-comozi și consilii de administrație de fațadă. Doar că există o diferență majoră: când acționarul își riscă propriul portofel, paraziții din CA încep să coste prea mult. Piața nu te face mai deștept, dar devine incredibil de scumpă când ești prost.
Pe scurt, la privat ești plătit pentru creier și risc. Nu pentru simplul merit de a fi ocupat un scaun și de a fi supraviețuit încă o lună fără să spargi ceva.
La ședință nu te duci la masă gratuită, ci la interogatoriu pe cifre
Și totuși, ce face omul ăsta de își merită indemnizația la privat, în afară de a nu fi doar un suport decorativ pentru haină?
În primul rând, muncește înainte să calce în sala de ședințe. Nu vine acolo ca la cinema, să afle în premieră din prezentare că firma e în aer sau că profitul promis trimestrul trecut a fost doar o fantezie a departamentului de PR. Omul citește rapoartele financiare din timp, le întoarce pe toate părțile și caută unde s-au ascuns minciunile.
În ședința de CA, rolul lui e să strice petrecerea. Pune exact întrebările alea de care conducerii executive îi tremură chiloții: „De ce a spart investiția bugetul cu 50%?”, „Ce facem dacă pleacă cel mai mare client?”, „Cine plătește pentru întârzierea asta?”. Dacă într-un consiliu la privat toată lumea dă din cap aprobator și se felicită reciproc, fie au descoperit secretul nemuririi financiare, fie au uitat de ce dracului sunt plătiți.
La capitolul bani, el e cel care aduce entuziasmul cu picioarele pe pământ. Știe că o firmă poate să raporteze cifre fantastice și totuși să intre în faliment că nu mai are cash. Rolul lui e să prindă șmecheriile contabile înainte ca explicațiile să fie date direct în fața judecătorului.
Cât despre CEO? Dacă directorul general e carismatic și dă bine pe sticlă, e draguț și e șef la o asociație de promovare a ”valorilor”, la privat nu ține loc de profit. Administratorul îl evaluează la rece: a livrat ce a promis? Dacă nu, zbori. Bonusurile nu se dau pe ochi frumoși și nici pe glume bune la cafea.
Și nu, treaba nu se termină când se închide ședința. Administratorul nu semnează și pleacă la golf. Urmărește dacă deciziile s-au aplicat sau dacă aceleași probleme expirate sunt plimbate de la un trimestru la altul sub alt nume în PowerPoint. N-are treabă să conducă el turele de noapte din fabrică, dar trebuie să știe exact cine răspunde când corabia începe să ia apă.
Pe scurt, la privat, cea mai mare valoare a unui membru CA este capacitatea de a spune „Stop, asta e o prostie” înainte ca prostia să coste milioane. Nu e despre poze pe LinkedIn și strângeri de mâini. E despre a înțelege pe ce lume ești când se ia o decizie și cine merge la fund dacă lucrurile ies prost.
Cum să încasezi mii de euro pe lună doar pentru că știi să taci în ședințe și să ridici mâna când trebuie
Și acum, doamnelor și domnilor, să trecem la spectacolul adevărat: Consiliul de Administrație la stat. Aici se termină capitalismul și începe comedia neagră pe bani publici.
În teorie, administratorul de la stat e un salvator al patriei: veghează la patrimoniu, verifică managementul și se luptă pentru interesul public. În practică, principala lui grijă e să nu cumva să-l supere pe jupânul de la partid care i-a semnat numirea. Până și OECD-ul s-a prins de șmecherie și a dat-o pe cifre: zeci de companii gigant de stat sunt pline de „interimari” de profesie, parlamentari rătăciți prin consilii și „independenți” care au carnetul de partid lipit de buletin.
Mecanismul e atât de simplu încât îl înțelege și o cărămidă. Se eliberează un fotoliu bine plătit din banii noștri. Se activează telefoanele, combinagii, unchiuleții, cumetrii și amantele. În acte scrie că s-a căutat „exelență și competență”. În realitate, s-a căutat un băiat (sau fată) ascultător (ascultătoare). Iar odată pus pe scaun, noul administrator nu mai e atent dacă firma are pierderi, ci dacă a clipit greșit șeful de la minister.
La stat, rolurile se inversează spectaculos. Administratorul nu supraveghează pe nimeni; e doar o piesă de decor plătită regal. Dacă i se șoptește să voteze o investiție absurdă sau să pună un director incompetent, execută orbește. Dacă nu primește niciun ordin, aplică strategia supremă a bugetarului de lux: tace, aprobă tot, semnează procesul-verbal și pleacă acasă cu indemnizația. CA-ul devine un bancomat cu prezență obligatorie. Intri, dai din cap, încasezi.
Ironia maximă e că avem legi peste legi, OUG-uri pompoase, AMEPIP-uri și indicatori de performanță desenați pe hârtie. Se presupune că omul ăsta răspunde pentru rezultate! Dar a văzut cineva vreun administrator la stat dat afară pentru că firma a pierdut milioane? Evident că nu. Când lucrurile merg prost, de vină e „greaua moștenire”, „conjunctura internațională” sau vreo comisie care va analiza problema până când se prescrie.
Să fim limpezi: companiile de stat nu sunt pușculița privată a partidului de la guvernare și nici azil de noapte pentru sinecuriști. Dar cât timp singurul lucru măsurabil la un membru CA este suma care îi intră pe card în fiecare lună, noi nu plătim management. Plătim un teatru ieftin în care actorii sunt proști, butaforia țipătoare, dar biletele sunt extrem de scumpe.
Cum scapi de un parazit din CA? Pârghii legale există, păcat că lipsește voința (și curajul)
Să presupunem că avem în CA un exemplar clasic: nu înțelege cu ce se ocupă firma, nu pune nicio întrebare, votează orbește tot ce i se pune sub nas și, la final de lună, întinde mâna după indemnizație. Ce face statul-acționar? Se uită lung la el, oftează neputincios și așteaptă să treacă cei patru ani de mandat, sperând că parazitul va avea o revelație divină și își va da demisia?
Răspunsul scurt e simplu: legi există. Răspunsul lung e că statului îi e pur și simplu lene (sau frică) să le folosească.
Dacă un ministru plânge la televizor că e blocat cu administratori incompetenți, face doar figurație. În realitate, cadrul legal (celebrul OUG 109 și Legea societăților) îi pune în mână un tun: evaluarea de performanță. Fiecare membru CA are un contract de mandat și niște indicatori de îndeplinit. N-ai adus rezultate? Ai întârziat investițiile? Ai dormit în papuci la ședințe? Foarte bine: adunarea generală a acționarilor te poate da afară prin revocare.
Aici apare însă marea dramă dâmbovițeană. Statul nu dă afară incompetenții pentru că, de cele mai multe ori, n-are dosarul bine făcut. Dacă îi revoci de ochii frumoși ai noului ministru, doar ca să-ți pui propriii băieți, sinecuristul te dă în judecată și câștigă daune de își mai cumpără un apartament. Ca să scapi legal de un incapabil, trebuie să-i documentezi incompetența, nu doar să-i schimbi culoarea carnetului de partid.
Dacă un administrator nu face nicio boacănă penală, dar e o nulitate absolută în ședințe, un acționar serios n-așteaptă să vadă o gaură de un miliard ca să reacționeze. Îi măsoară contribuția: ce riscuri a prevenit? Ce idei a avut? Dacă răspunsul e „am mâncat biscuiți și am tăcut”, zbori!
Tragedia e că schimbarea garniturii de administratori odată cu schimbarea guvernului nu e reformă, e doar rotirea cadrelor la adăpătoare. Cât timp singurul criteriu de evaluare rămâne fidelitatea politică, statul nu face guvernanță corporativă. Doar își mută pilele de pe un scaun pe altul, mimând că aplică legea.
