O poveste veche de 20 de ani despre turle, bani publici și oameni cu care vorbești la telefon
Nu mai țin minte cu exactitate anul, probabil 2004, dar să fi fost în timpul sau puțin după primul concurs de arhitectură pentru Catedrala Neamului din București. Machete, desene, tot felul de planuri circulau pe e-mailurile iubitorilor de artă și urbanism, dar și pe ale meltenilor care, la terasa dintre blocuri, deveneau experți în cupole după trei beri. Primarii cu dare de mână și spinare politică licitau ca la cursele de cai pentru lojele din față. Pe bani publici, evident.
Era o perioadă când organizam tot felul de evenimente în Palatul Parlamentului și mă uitam îngrozită la miile de becuri aprinse zi și noapte, care înghițeau discret 25% din iluminatul public al orașului. Atunci, umblând prin săli frenetic și compulsiv ca să sting candelabre — da, progresistă de tânără —, m-am întrebat ceea ce probabil s-au mai întrebat și alții: la ce ne trebuie catedrala? La ce ne trebuie încă o imensitate care să acopere sfidător încă o parte din rana nicicând închisă a cartierului Uranus?
Și am făcut ceva, pentru că simțeam nevoia să întreprind ceva: am făcut o cerere în baza Legii nr. 544/2001, prin care am întrebat Primăria Capitalei dacă există un studiu de fezabilitate pentru această construcție. Dacă nu mai încap bucureștenii în bisericile mici — unele dintre ele, bijuterii discrete, salvate și mutate cu greu din calea buldozerelor nivelatoare ale lui Ceaușescu.
Am întrebat câți turiști intră în bisericile deja existente în București și dacă patrimoniul religios deja existent este cumva pus în valoare de municipalitate prin vreo strategie sau vreun plan.
Am făcut totuși o greșeală: am spus despre proiectul Catedralei Neamului că este unul anacronic și desuet. Soțul meu, cu mai bine de 20 de ani mai tânăr pe atunci, nu s-a sfiit să râdă copios: „N-o să înțeleagă ăia nimic. Auzi la ea, «anacronic și desuet»!”. Nu m-am descurajat. Eram convinsă că cererea mea va ajunge la arhitectul-șef, om fin și cu vocabular extins.
Am primit, după trei ani, număr de înregistrare.
Studiu de fezabilitate, niciodată.
Au mai trecut niște ani și, așezați mai bine profesional, ne-am decis să ne facem casă în București. Cu peripeții legate de extinderea autorizației de construire, pe care domnul Bebe de la Sectorul 1 a refuzat să ne-o elibereze în anotimpul cald, drept pentru care am început construcția pe la final de septembrie. Prin decembrie turnam betoane, iar în februarie, printre nămeți, echipele de muncitori gletuiau, respectiv probau încălzirea prin pardoseală, motiv pentru care gletuitorii au intrat în grevă: „Doamna Corina, curge apa de pe pereți, nu se usucă, e mai ceva ca-n pădurea tropicală! Și sunt și 40 de grade în casă, și afară-i umezeală. Cum să terminăm, doamna Corina?”.
Eu sunt o căutătoare asiduă de soluții, nu capitulez, nu mă las descurajată. După două nopți de căutări pe Google, am descoperit că există niște dezumidificatoare industriale care colectează apa din aer și din pereți cu o viteză uluitoare: o găleată de 30 de litri la fiecare trei ore, pentru fiecare aparat. Am făcut o estimare rapidă, profesionist-ochiometrică, cu șeful de echipă și am început să dau telefoane firmelor pe care le identificasem. La un moment dat, îmi răspunde un domn foarte simpatic. Îmi spune că are aparate, dar că trebuie să vină să vadă spațiul.
Nu mai puteam de bucurie, pentru că ori opream lucrările, ori aduceam mașinăriile magice. A venit omul, s-a uitat, am râs discutând despre ce specii de ferigi și bananieri aș putea planta în casă și mi-a zis că am estimat bine: nu-mi trebuiau chiar șapte aparate, doar cinci.
M-am holbat la el, bineînțeles, pentru că oricine altcineva ar fi vrut să închirieze mai multe, nu mai puține. Probabil a sesizat că ochii mei devin mai mari decât e cazul și mi-a zis să stau liniștită, are businessul perfect, Doamne-ajută. Are câteva zeci, poate sute de aparate de-astea în măruntaiele Catedralei Neamului, că pânza freatică e prea sus, iar niște planuri sau izolații greșite sau, pur și simplu, greutatea clădirii au făcut imposibilă protejarea ei împotriva umezelii. Și, asta e. „Bestiile” lui scot apă sfințită, câte 30 de litri la fiecare trei ore, fiecare. A adăugat că i-a plăcut vocea mea și a fost curios cum de construiesc eu case prin nămeți. Batem palma pentru cinci aparate și, de Paște, în 2014, ne mutăm în casă nouă cu doi copii, două pisici, un cățel și două bunici.
Nu mi-aș fi adus aminte de aceste povești frumoase cu bani publici irosiți veșnic dacă nu aș fi văzut în presă, zilele acestea, pomeni tot din bani publici, un mizilic de șapte milioane de lei, pentru Catedrala Neamului, încă neterminată, care, firește, continuă să înghită bani.
Eu doar mă rog la Dumnezeu ca, peste 200 de ani, să mai fie catedrala catedrală — tocmai citesc o descriere savuroasă a „La Catedral” din Buenos Aires, scrisă de Raluca Feher în „America dezgolită de la brâu în jos” și-mi vin idei — și să nu mă apese, acolo sus, vina de a fi făcut parte din generația care a spart sute de milioane de euro pe niște ziduri umede, dar a ratat șansa de a conserva cele 18 bisericuțe de lemn din Munții Vrancei, vechi de 400 de ani, care mai au acoperiș și sunt pline ochi de oameni onești și cu frică de Ăl de Sus.
