E prima dată când, în regimul născut din revoluția de la 1989, sunt reunite condițiile pentru a putea organiza alegeri anticipate. Constituția din 1991 indică foarte clar aceste condiții: dacă, în decurs de 60 de zile, Parlamentul nu poate învesti un guvern, el poate fi dizolvat, dacă i s-au prezentat cel puțin două propuneri. Textul menționează că șeful statului, cel care hotărăște dacă face sau nu așa ceva, consultă președinții camerelor, dar lasă hotărârea la latitudinea sa.
Avem de-a face cu un mecanism clasic de dizolvare, înțeleasă ca „reinițiere a exprimării democratice”. Expresia îi aparține lui Pierre Rosanvallon și am extras-o din cartea sa, apărută acum câteva zile în Franța, sub titlul La tyrannie du présent. Marele istoric al ideilor politice subliniază că dizolvarea „încredințează alegătorilor puterea de a arbitra între executiv și legislativ, în caz de divergență politică durabilă”. Rosanvallon îl citează, în sprijinul tezei sale, pe Pierre Waldeck-Rousseau, premier între 1899 și 1902, care spunea că „dizolvarea nu e o amenințare pentru sufragiul universal, ci o salvare a lui”. Când dizolvi parlamentul, „îi reașezi pe cetățeni în centrul vieții instituțiilor”, mai spune autorul francez.
Președintele a refuzat explicit dizolvarea. El a convocat pentru astăzi noi consultări și a promis că va numi un alt candidat. Iar asta se petrece în condițiile în care, din motive pe care le-am expus deja în articolele mele, au trecut nu 60 de zile de când n-avem guvern, ci 153. Care sunt motivele? Le-a explicat chiar N. Dan, sprijinit de doi candidați la poziția de premier.
Președintele a folosit două argumente. Primul ar putea fi numit salvaționist. Dacă aș dizolva camerele, statul nu ar mai putea funcționa, a zis el, căci avem nevoie urgent de rectificare bugetară, iar aceasta nu poate fi făcută decât de un guvern cu puteri depline. Al doilea argument e radical anti-democratic: dacă ar fi chemați la alegeri anticipate, cetățenii ar produce „cam tot ce avem acum”, adică ar acorda încrederea lor acelorași partide, în aceleași procente.
Dacă în primul caz, N. Dan pariază pe partide ca să salveze statul, în al doilea caz, el se substituie voinței cetățenilor pretinzând că o anticipează perfect. Asta deși sondajele s-au înșelat sistematic și în privința scrutinelor în care el însuși a fost candidat, și în privința celor când el a fost doar cetățean.
Cel de-al doilea argument a fost reluat și ornat cu frică de E. Tomac, care a fost primul candidat la postul de premier după căderea lui Bolojan. Dacă am avea alegeri acum, i-am face un cadou lui Putin, a zis el, căci AUR ar câștiga majoritatea. Carevasăzică: nu numai că știu cum votează cetățenii, dar le pot dezvălui că sunt controlați, fără s-o știe, de un dictator.
Argumentul salvaționist a fost coafat cam în același stil de Alexandru Nazare, finanțist despre care s-a tot vorbit ca posibilă soluție pentru învestirea unui guvern. Acesta a spus că anticipatele i-ar determina pe creditorii României să nu ne mai acorde bani. Tot el zisese, cu câteva zile înainte, că statul are cum plăti pensiile și salariile.
Momentul de acum este, într-un sens, unul de răscruce. Criza politică scoate la iveală profunzimea crizei democratice. Căci, în fața unui impas politic clasic, președintele și doi dintre candidații la poziția de prim-ministru se gândesc mai întâi la stat, nu la cetățean, părând să aibă încredere în partidele pe care tot ei le ponegresc, nu la semenii lor, care i-au votat.
