Legea salarizării unitare a devenit cuiul lui Pepelea, discuțiile nu avansează, sindicatele scot oameni în stradă, dar soluțiile reale se lasă așteptate, asta pentru că implică reformă de care mai toate guvernele au fugit. Problema nu este de azi, de ieri, ci de ani în care politicienilor le-a fost frică să subțieze aparatul bugetar.
Totuși un lider de sindicat a venit cu soluția salvatoare, doar că e una care denotă analfabetism economic: să luăm mai mulți bani de la privat.
Declarația lui Bogdan Hossu prin care cere suprataxarea companiilor private pentru a crește salariile la stat sub pretextul că profitul este taxat mult mai puțin decât munca, este expresia nu doar a lipsei de cunoaștere, ci a aroganței unui stat care refuză să se reformeze și singurul lucru pe care îl știe este să transfere costul incompetenței asupra celor care țin economia în spate. Munca într-adevăr este mult prea mult taxată, mai ales pe veniturile mici, dar să spui că profitul este mai puțin taxat înseamnă să pui totul în aceeași oală. Un antreprenor plătește 16% impozit pe profit, 16% impozit pe dividende, iar plata acestor taxe nu îi garantează accesul la servicii medicale sau sociale, pentru ele trebuie să mai scoată bani din buzunar.
Iar domnul Hossu probabil nu știe de câte ori au crescut taxele în România, companiile au suportat în ultimii cinci ani sute de modificări ale Codului Fiscal.
Și ce a oferit statul la schimb pentru aceste obligații fiscale?
Absolut nimic:
- Performanță zero: deficitul a rămas la niveluri ridicate, inflația e cea mai mare din UE, de datoria publică este și ea la un nivel record, iar banii care sunt colectați în plus sunt mâncați de dobânzi cheltuieli publice inutile;
- Afacerile corecte sunt cocoșate cu biruri, iar marii evazioniști își văd în continuare de șmecherii, decalajul de încasare a TVA-ului fiind în continuare cel mai mare din UE;
- La ghișee încă se mută hârtii și pentru autorizații se cer sute de semnături, un proces care blochează investiții și colectarea de venituri noi la bugetul de stat;
- Nici la capitolul servicii nu se laudă statul: spitalele sunt în mare parte vechi unde infecțiile nosocomiale își fac de cap cu sănătatea românilor, educația produce 45% analfabetism funcțional, și în multe instituții ale statului respectul față de contribuabil nu există.
Sindicatele ignoră realități de bază în economie și proliferează un discurs total greșit:
- Salariile din sectorul public sunt plătite direct din taxele generate de sectorul privat. Iar dacă împovărezi exact motorul care generează venituri pentru a finanța o structurile statului, nu creezi prosperitate, ci reduci competitivitatea întregii economii.
- Suprataxarea companiilor private duce fie la înghețarea angajărilor sau la concedier, fie la reducerea investițiilor, sau, în cel mai rău caz, la relocarea capitalului spre țării mai prietenoase fiscal.
- În timp ce în mediul privat salariile reflectă de cele mai multe ori productivitatea și performanța pe piață, mărirea salariilor la stat, fără nicio corelare cu indicatori de performanță sau reformă structurală, adâncește dezechilibrul pe piața muncii.
- Companiile nu pot absorbi la nesfârșit taxele crescute, iar asta se traduce prin prețuri mai mari la bunuri și servicii, adică o taxă mascată plătită exact de consumatorii pe care liderii demagogi pretind că îi apără.
România nu suferă de o lipsă a taxării, ci de o incapacitate cronică a statului de a-și optimiza cheltuielile, de a digitaliza administrația și de a combate risipa publică, reforma administrativ-teritorială este o nevoie de mulți ani, s-ar economisi miliarde de lei anual, achizițiile la prețuri supraevaluate trebuie stopate, evaluarea fiecărui funcționar pe baza performanței reale.
