După mai bine de un an de mandat și mai ales după ultimele trei luni în care România este condusă de un guvern demis, putem spune că, dacă vrei să eșueze un proiect, tot ce trebuie să faci este să-l lași pe mâna președintelui Nicușor Dan: de la asigurarea unui guvern cu puteri depline până la adoptarea legislației necesare încheierii cu succes a PNRR, pe care o garanta cu convingere, nimic nu s-a finalizat cum a anunțat președintele. Există chiar posibilitatea ca totul să eșueze.
Astfel, la debutul ultimei sesiuni parlamentare posibile, legile vitale pentru obținerea fondurilor din PNRR au probleme și nici nu este sigur că vor fi adoptate toate. Legea salarizarii unitare a personalului bugetar este cea mai nesigură, fiind contestată de PSD și de sindicate, ai căror lideri au declarat că preferă să se piardă banii din PNRR decât ca această lege să treacă; legea integrității nu respectă nicio cerință privind transparența, de vreme ce declarațiile de avere ale demnitarilor au fost secretizate; iar legea decarbonizării cuprinde prevederi riscante, care contrazic angajamentele asumate de România atunci când a încasat banii pentru acest jalon.Însuși președintele a contestat două dintre aceste legi – același președinte care a declarat în repetate rânduri că „există consens pe PNRR”.
Întrebarea este așadar: pe ce s-a bazat președintele când a afirmat că acest consens există? După toate probabilitățile, pe promisiunile partidelor, inclusiv pe cele făcute de PSD, deși orice ziarist care urmărește politica românească putea să-i atragă atenția asupra faptului că interesul acestui partid coincide cu cel al baronilor sindicali și constă în perpetuarea actualei situații din sistemul de salarizare al bugetarilor, pentru a nu diminua puterea sindicatelor de a negocia discreționar sporurile și primele. Înzestrați cu această putere, baronii sindicali rămân influenți agenți electorali ai PSD. Or, legea propusă de guvern limitează sporurile la 20% din salariu și restrângebonusurile la 30% din angajați.
De fapt, între guvern și tandemul PSD-sindicate există o diferență conceptuală în privința legii salarizării: după cum a precizat ministrul Dragoș Pâslaru, scopul legii nu este creșterea salariilor cu orice preț, cum ar dori baronii sindicali, inclusiv pe seama taxării suplimentare a sectorului privat, cum a cerut cinic și inconștient liderul Cartel Alfa Bogdan Hossu, ci așezarea lor pe baze echitabile după criterii unitare. În acest context, putem suspecta că argumentele avansate de liderii confederațiilor sindicale și de PSD pentru a respinge legea sunt doar pretexte pentru a menține un status quo avantajos pentru ei dar păgubos pentru țară. Este vorba, de fapt, de eterna rezistență a Sistemului la reforme. Cum de nu a înțeles Nicușor Dan acest lucru, pe care îl știe toată lumea? Mai mult, și-a imaginat că va putea obține un acord implicându-se personal în medierea între părți, doar pentru ca, în final, să-l trimită în fața presei pe consilierul său Radu Burnete pentru a anunța că nu s-a ajuns la niciun acord, deși, desigur, consensul exista, nu-i așa? Mai grav este însă că președintele nu a avut curajul să avertizeze sindicatele și PSD asupra pericolelor generate de eșecul legii și pierderea banilor din PNRR: privarea țării de venituri și riscul retrogradării la junk, care va aduce o austeritate severă dictată de instituțiile financiare internaționale. Matematicianul de la Cotroceni pare să ignore calculul simplu a dobânzilor astronomice la care se va împrumuta România pentru a plăti salariile bugetarilor. Din lașitate sau din cinism politic, derivat din prietenia sa cu PSD? În tot cazul, la capitolul leadership este nul.
Poate că o minune de ultim moment va salva legile PNRR, deși este improbabil. În ceea ce privește cealaltă imensă restanță a președintelui, și anume asigurarea unui guvern cu puteri depline, deocamdată numărăm eșecurile prezidențiale: eșecul de a înțelege că planul PSD privind îndepărtarea lui Ilie Bolojan din fruntea PNL și bascularea PNL într-un nou USL a fost prost gândit de la bun început, eșecul de a găsi un premier acceptabil, incapacitatea de a înțelege că, după moțiunea de cenzură a PSD-AUR, nici PNL, nici USR nu mai pot guverna cu PSD fără să se compromită total și obstinația cu care se face că nu vede buna colaborare a PSD cu AUR în Parlament.
Cum se apropie toamna și, odată cu ea, evaluarea agenției de rating S&P, Nicușor Dan face lobby asiduu pentru un nou guvern, dar nu îi este clar nimănui la ce se gândește sau măcar dacă a renunțat la ideea lipsită de inteligență și contrară spiritului Constituției de a solicita o majoritate înainte de a desemna un candidat la funcția de premier. Presupunem că dorește să se asigure că va controla personal viitorul guvern, dar nu face decât să blocheze constituirea lui și să pună accentul pe calculele politice în loc să prioritizeze chestiunile de fond care țin de programul viitorului executiv.
În sfârșit, variantele pe care le are la dispoziție președintele pentru un nou guvern sunt fie un guvern minoritar PSD sau PSD-UDMR-minorități susținut de AUR, cu Sorin Grindeanu premier, sau un guvern tehnocrat, cu un program decent, susținut de partidele fostei coaliții. Dificultățile țin din nou de PSD, pentru că, cel mai probabil, Sorin Grindeanu nu dorește să fie premier – adică să-și asume responsabilitatea pentru un set de reforme și măsuri de disciplină fiscal-bugetară care să ne ferească de retrogradarea la categoria junk, dar liderii de facto ai partidului său vor o guvernare comună cu AUR, pe care Nicușor Dan o exclude, deși nu are acest drept. Totodată, după cum toată lumea știe,niciun guvern tehnocrat nu va fi votat de PSD dacă acest partid nu va obține în prealabil garanții că va fi rebranșat la resursele bugetare pentru a-și alimenta baronii și clientela. Dar PNL și USR nu vor vota un guvern tehnocrat care va deschide din nou robinetul risipei pentru PSD. Din acest cerc vicios este greu de ieșit, mai ales că președintele nu a demonstrat că este capabil să înțeleagă măcar cum funcționează partidelesau mecanismele democrației. Nu vom specula așadar asupra acestui aspect, până când Nicușor Dan nu va propune o soluție. Deocamdată se pregătește de un demers internațional cu miză minoră, și anume susținerea candidaturii lui Dacian Cioloș la președinția Organizației Francofoniei. Mă rog, tot este mai bine decât să participe la reuniuni de la care nu poate obține nimic, cum a fost Board of Peace.
Pe de altă parte, evidenta inadecvare a lui Nicușor Dan la funcția prezidențială, atât din punct de vedere intelectual, cât și psihologic, este doar un factor agravant al blocajului actual. România nu poate avansa pentru că, așa cum arăta pe blogul său Radu Crăciun, guvernanții ei nu s-au ocupat niciodată consecvent de reformele structurale necesare bunei funcționări a instituțiilor, administrației și economiei. Cazul legii salarizării unitare, amânată de peste 10 ani, ilustrează perfect această situație. La fel și dezvoltarea haotică a infrastructurii rutiere, căpușarea sistematică a sistemului energetic, incapabil astăzi să producă și să stocheze suficientă energie, și lipsa de voință în reformarea sistemului educațional și a celui sanitar. Practic, în toate domeniile în care au fost necesare reașezări structurale, guvernele au amânat proiectele de anvergură, fie că au fost incapabile să gândească și să realizeze aceste reforme, fie că nu au vrut să schimbe nimic în Sistem. Astăzi, nu numai că nu există un proiect de țară, dar instituțiile sunt ticsite de politruci, promovați prin contra-selecție, care nici nu pot și nici nu vor să schimbe ceva.
Ca o încununare a stagnării și regresului, justiția a devenit cea mai agresivă frână a reformelor, cea mai acerbă apărătoare a corupților și cea mai mai cinică consumatoare de resurse financiare, ceea ce vedem nu doar din pensiile speciale încasate încă de magistrați, ci și de pretențiile de a primi sporuri salariale care totalizează miliarde, pe care judecătorii și le acordă ei înșiși. În plus, în prezent justiția este imposibil de reformat, iar Lia Savonea, pare a fi devenit cel mai puternic personaj public, pe care nici președintele, nici guvernul, nici Parlamentul nu o pot contracara.
Toate acestea sunt rezultatul evoluțiilor de peste trei decenii, dar scadența a venit tocmai în perioada în care parlamentul este prea fragmentat pentru a oferi o soluție și președintele pare că nu înțelege nici ce ar trebui, nici ce ar putea să facă – iar dacă înțelege nu îi pasă, pentru că este blocat în propriile obsesii. Un fel de „viziune a vizuinii”, cum scria demult Marin Sorescu, caracterizează tot ce emană de la Cotroceni și se combină nefast cu vocația eșecului asumat de Sistem când vine vorba de reforme. Deoarece s-a ajuns prea departe și contra-selecția continuă să domine – și va domina atâta vreme cât PSD va ocupa pozițiile strategice din stat – rămânem condamnați la improvizații care nu rezolvă nimic, ci doar rostogolesc problemele spre infinit.
