M-am reapucat greu de scris întâlnirea cu ceilalți șase bărbați aduși de la Dumbrava, Oradea, în județul Vrancea. Însă trebuie să o fac; poate că subiectul nu va muri de tot. Problema persoanelor fără familii, fără adăpost, cu tot felul de probleme medicale și care au nevoie de sprijinul nostru nu se încheie odată cu alinierea locuințelor din Dumbrava, Tinca și Ineu la standardele impuse de stat. ”Valea plângerii”, pe care Viorel Pașca a transformat-o într-o „acasă” pentru acești nedoriți ai sorții, trebuie să rămână cumva în ochiul legiuitorilor, pentru că mai e mult și divers de construit.
”Au venit doar cu o brățărică la mână, fără dosare medicale, fără acte, nimic”, mă întâmpină aceeași asistentă socială cu care discutasem și la Centrul de Abilitare și Reabilitare pentru Persoane Adulte cu Dizabilități Jariștea, unde vorbisem cu dl. A.
Ciudat că toată lumea așteaptă prezența acestei doamne fără de care nimeni nu vorbește nimic, nici măcar șefii plini ai centrelor. Cer să văd camerele. Prima cameră în care poposim găzduiește doi din lotul de șase bărbați aduși la Centrul de Îngrijire și Asistență II Odobești. Iarăși, nu le voi da numele. Camera e mare, luminoasă, goală, singura pată de culoare e un televizor pornit pe muzică populară, pus sub ferestre. Se vede că inițial camera a fost de 4 locuri, dar a mai fost adus un pat, pus în capătul camerei, în linie cu televizorul la care, oricum, nu se uită. Domnul B, îmi spune cineva din personal că e ungur de prin Bihor, e inert sau doarme sau, pur și simplu, refuză să comunice. Domnul C, un bărbat înalt și foarte slab, e lungit în primul pat de lângă ușă. E chiar foarte slab, are ochii pierduți în orbite, dar e conștient. ”Nu știam unde ne duc”, îmi spune aproape în șoaptă. Nu cred că i-a fost bine. Încă îi citeai sperietura în glas. Și dumnealui e imobilizat la pat. Scaunul cu rotile îi stă strâns la capătul patului. Îmi mai zice că nu mai vrea nimic. Dar nimic. Nu pot să rămân prea mult în salon, arunc un ochi în baie. Curat, rudimentar, învechit, cu un aer de spital de anii 80. Nu, nici aici nu erau două persoane la o singură baie.
Ceilalți patru bărbați au fost aduși în sala de mese, special ca să stea de vorbă cu mine. Nu mai insist să le văd salonul. Doi dintre ei, în căruț, alții doi, cu greu, pe picioarele lor, sprijiniți de infirmiere. Purtau scutece, ceea ce înseamnă că aveau mobilitate redusă. Coerenți. Fuseseră colegi de casă în Tinca, localitatea de lângă Dumbrava, se știau de ani. Se vedea că au dinamica lor de grup. Cei doi bărbați imobilizați în scaun rulant, vorbăreți și critici. Nu vor să se mai întoarcă la Tinca, în casa lor. Nu le convine că nu sunt lăsați să facă ce vor, mai ales să fumeze, înțeleg din povești. Unul dintre ei spune că are pensie, sub 2.000 de lei, dar nu avea acces la bani și nu putea să-și cumpere nimic. L-am întrebat dacă le lipsea ceva. Nu le lipsea nimic, doar libertatea. Timid, unul dintre bărbații ceva mai mobili, îmi spune însă că fiica lui venea să îl viziteze, că nu erau închiși și că putea oricând să vină. Fata e la Oradea, dar are familia și problemele ei, copii, ce să facă cu un bătrân neputincios. Celălalt spune cu mândrie că e de la Salonta. Ce să facă el aici? 24 de kilometri. Atât de aproape de casă era.
Cei doi bărbați în scaune rulante care nu mai vor înapoi continuă vorbăreți să povestească peste ceilalți. Le place mai mult la Odobești, statul e mai darnic, îi lasă celui cu pensie 40% din venituri. Mult, puțin… Unde mai pui că se mai furișează la o țigară. Unul dintre ei îmi spune de vreo trei ori că lucrase într-un restaurant cu ștaif din Oradea, cântase acolo noapte de noapte. Ce vremuri…
Șase frânturi de povești de viață.
Subiectul nu este însă epuizat, nu avem încă o soluție la orizont problema cea mai mare a sistemului, politizarea.
Întreaga rețea de protecție socială este politizată profund și m-aș hazarda să spun că în cele mai multe județe e pesedizată. Cel puțin în județele tradițional roșii. Acest control se transformă repetat, iată, în bâtă politică, așa cum s-a întâmplat acum câțiva ani cu azilele groazei administrate de clanul Firea (peste care s-a așternut praful) și acum, cu comunitatea Dumbrava.
În cazul azilelor groazei clanului Firea, trepădușii pesediști din județe au pătruns cu forța și cu camere de filmat în centre private de îngrijire pentru bătrâni/ persoane cu dizabilități care nu răspundeau politic la comenzi, încercând să inducă ideea că peste tot e la fel și, astfel, crimele clanului Firea să fie justificate măcar din perspectiva că ”toți sunt la fel”, așa e românul, nenorocit și necivilizat. Soarta. Nu știu cât a mai rămas în memoria publicului unul dintre centrele private măturate de prefectul PSD din Timiș de la acea vreme. Era un soi de locuință protejată, în care revoluționari care au rămas cu sechele, au decis, sub umbrela unei fundații, să facă un centru pentru persoane fără susținere sau fără adăpost. La momentul controlului inopinat, aveau un jgheab desprins de acoperiș și o lămâie tăiată în frigiderul din locuința care se presupunea a fi protejată, adică un loc în care oamenii să învețe să trăiască independent. Au fost amendați și închiși. După ce a trecut valul pesedist ”toți suntem la fel”, au fost lăsați să funcționeze din nou pentru că, în realitate, făceau ceea ce statul nu e în stare să facă.
O situație similară s-a petrecut în Vrancea, unde zelosul Nicușor Halici, acum președintele Consiliului Județean Vrancea, pe atunci prefect, a intrat în vrie cu transmisiuni în direct pe Facebook și cu bocancii direct în viețile unor bătrâni amărâți, fără mâini, fără picioare, cu tot felul de demențe. A închis câteva centre, a umplut Spitalul Județean Vrancea cu aceștia, după care, după un weekend, i-a adus înapoi acolo unde erau bine îngrijiți și decent tratați. Pentru că statul nu avea soluții.
Politizarea excesivă a sistemului de protecție a persoanelor dependente sau cu dizabilități se reflectă și în centrele statului, câte mai sunt, și pe cale de închidere pentru că ne-am asumat niște standarde europene. Vizita mea în cele 2 centre în care au fost strămutați cei 7 bărbați de la Dumbrava, Bihor, în județul Vrancea a produs surpriză și disconfort la nivel de management. Proaspăt unsul șef al DGASPC Vrancea, veterinar (și glumele amare se scriu singure), a fost mutat de la DSVSA Vrancea, probabil ca să se șteargă din urmele neglijenței soră cu ilegalitățile, după scandalul adăpostului pentru omorât câini fără stăpân în chinuri, de la Suraia, o afacere transpartinică PSDPNLAUR de multe zeci de milioane de euro. Nu intru în detaliile acestui dosar de corupție împletită cu lipsa de umanitate, dar nu am putut să nu sesizez că gradul de civilizație al unui popor e dat de modul în care acesta tratează ființele care nu se pot apăra, fie ele oameni sau animale. Și ștacheta este jos de tot.
Revenind însă la disconfortul creat în rândul managementului, cu directorul DGASPC Vrancea în sâmbăta pe care mi-am dedicat-o vizitelor, regulamentar, în ziua și la orele de vizită. Am jucat împreună o scenetă ruptă din The Office în care Michael Scott, aka directorul îmi zicea cu voce din ce în ce mai stinsă ”nu te mai aud, am semnal prost… cred că nu se mai aude….akjsgu6w4uyturd…”. Mi-a închis telefonul de vreo două ori. În schimb, adjuncta DGASPC s-a plimbat practic după mine, nu cumva să scape vreo informație necontrolată.
Ce vreau să spun este că nu am avut șansa să îl cunosc decât pe unul dintre cei doi manageri ai centrelor, și deși în contrast vădit cu sărăcia locurilor, acela pe care l-am cunoscut a plecat în trombă, într-un coupé decapotat, verde brotăcel, electric. Nu fac presupuneri, doar constat că dintr-o leafă de nici 5000 de lei pe lună ar fi greu să îți imaginezi o asemenea achiziție.
Istoric, DGASPC-urile au mai fost în centrul scandalurilor de corupție și risipă de bani. Ne aducem aminte de angajatele de la Teleorman care prestau la sediul PSD dar încasau leafă de la DGASPC unde directoare era fosta soție a lui Dragnea. Și lungile șiruri de sinecuri sunt vizibile cu ochiul liber în mai toate județele.
Poate părea o măsură extremă, dar cred că și în serviciile sociale prestate de stat, fie că sunt de îngrijire, fie că sunt de monitorizare a celor private (singura monitorizare reală e tot cea prestată de , statul și-a arătat limita incompetenței. Prestatorii neguvernamentali, non-profit, mult hulitele ONGuri, s-au comportat mult mai etic, au prestat pe bani mult mai puțini, servicii de mult mai bună calitate. Cred că acolo este cheia, și în prestarea de servicii, și în contractarea de servicii de monitorizare și audit. Statul trebuie să fie o structură mult mai suplă și mai flexibilă, care să subcontracteze doar prestatori de servicii neguvernamentali, nonprofit, și pot să pun pariu de pe acum că vom avea servicii de mult mai bună calitate la jumătate de preț. Dar o dezbatere publică așezată și o regândire a standardelor adaptate la tipurile de servicii sunt necesare.
Vânt la viziune și reformă! (îndemn adresat Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale)
—
Fotografie realizată prin intermediul inteligenței artificiale.
