Există un moment, în viața fiecărui limbaj politic, în care metafora devine figura de lipsă de stil (poate chiar instrucțiune). Pentru Sorin Grindeanu, adversarii din zona reformistă nu mai sunt „opoziție”, nici măcar „dușmani”: sunt „pesta haștagistă”, o „bulă de uzurpatori”, o „boală” de care „România trebuie să scape”. Verbul nu este „să învingem” sau „să convingem”, este „să eliminăm”.
Nu asistăm la o simplă grosolănie de campanie (nici nu e ca atunci când l-am numit pe Grindeanu vag vertebrat, acolo era vorba despre o anumită ‘calitate’ a dumnealui) ci la migrarea unui adversar politic dintr-o categorie mentală în alta. Cât timp celălalt e un rival, ai cu el o relație (negociezi, votezi, pierzi, câștigi, revii). În clipa în care celălalt devine agent patogen, relația se rupe. Cu ciuma nu se negociază. Ciuma se eradică. Aceasta e frumusețea perversă a metaforei bolii: e singura care transformă tăcerea celuilalt nu într-o poziție, ci într-un simptom.
Am scris în altă parte că ideologiile funcționează ca tehnologii de reducere a entropiei. Ele iau o realitate insuportabil de complexă și o comprimă într-un tipar simplu, ușor de purtat în cap. Din acest punct de vedere, „pesta” este un instrument de o eficiență remarcabilă. Un electorat divizat, o coaliție care se destramă, o economie care scârțâie, un stat blocat (toată această complexitate se pliază instantaneu într-un singur bit de informație: sănătos vs. bolnav). Nu mai trebuie să înțelegi nimic, trebuie doar să dezinfectezi.
Ce alege metafora, de fapt, este emoția pe care o activează. Furia lasă loc împăcării; frica, prudenței. Dar dezgustul (modulul cognitiv al contaminării, cel care ne-a ținut departe de hoituri și de apă stătută zeci de mii de ani) nu lasă loc niciunei nuanțe. Dezgustul nu cere argumente, cere distanță. De aceea propaganda care omoară nu vorbește niciodată despre ură, ci despre igienă.
Cine crede că exagerez ar face bine să recitească nu manifestele extremiste, ci vocabularul lor cotidian, cel banal, cel de la radio.
În Rwanda anului 1994, Radio Mille Collines nu s-a mulțumit să cheme direct la crimă (deși a făcut și asta, dictând nume și adrese. A cerut, zi de zi, luni de-a rândul, ascultătorilor să „taie copacii înalți” și să strivească gândacii, inyenzi). Când au sosit macetele, munca psihică fusese deja făcută și un hutu nu ucidea un vecin tutsi, curăța o infestare. Genocidul a fost, tehnic vorbind, un act de dezinsecție colectivă, pentru că limbajul îl transformase în așa ceva cu mult înainte.
Regimul nazist nu a pornit nici el de la camere de gazare, ci de la caricaturi cu șobolani și de la un film (Der ewige Jude, 1940), care alătura, în montaj, hoarde de șobolani și chipuri de evrei, explicând docent că aceștia „răspândesc molima” prin Europa. Ghetoul din Varșovia a fost sigilat, în noiembrie 1940, sub pretext sanitar (carantină împotriva tifosului, cu plăci care marcau zone de contagiune). Iar în ideologia nazistă evreul nu a rămas mult timp purtător al bolii: a devenit boala însăși (saltul pe care îl face și Grindeanu). „Volksschädling”, dăunător al poporului, termen codificat juridic în 1939, care viza inițial „speculanții” și „trădătorii”: exact registrul „uzurpatorilor”, cu peste opt decenii înainte.
Cercetătorul Gregory Stanton a așezat toate acestea într-o schemă a genocidului în etape. Dezumanizarea este a patra treaptă, mult înaintea oricărei violențe. Nu pentru că vorbele ucid direct, ci pentru că ele construiesc infrastructura mentală în care uciderea devine, ulterior, gestionabilă, ba chiar salubră.
Nu spun, evident, că România alunecă spre Rwanda. Ar fi o isterie ieftină și, mai grav, o eroare de scară care ar toci analiza. Spun altceva, mai puțin spectaculos și mai relevant, și anume faptul că o democrație nu are nevoie de măceluri ca să fie otrăvită de acest limbaj. Îi ajunge să-și piardă capacitatea de a face politică, iar politica moare exact în clipa în care celălalt nu mai poate greși, poate doar contamina.
Remarcabilă e afirmația că „Pesta haștag” nu e decât „ciuma roșie, dar pe invers”, scandată în cor, în valul #Rezist din 2017–2019, de o bună parte a taberei civice, progresiste, pro-europene. Sintagma nu era nici măcar nouă: se strigase deja în Piața Universității, în 1990, iar mai în urmă o folosise chiar propaganda fascistă și nazistă, la adresa comuniștilor. „Ciuma” a traversat, intactă, tot spectrul totalitar al secolului trecut și a ajuns la noi ca lozincă.
Aceeași metaforă a molimei, aceeași igienă morală, aceeași reducere a adversarului la un agent patogen care se elimină, nu se convinge.
Iar dacă „ciuma roșie” pare azi o amintire, dezumanizarea suveraniștilor este cât se poate de vie și de respectabilă chiar în saloanele noastre liberale. Cele două milioane de oameni care au votat altfel decât noi nu sunt tratați, în discursul progresist dominant, ca alegători cu nemulțumiri reale, ci ca un tablou clinic: „needucați”, „analfabeți funcțional”, „legionari” reîncarnați, o masă manipulabilă care nu are opinii, ci simptome. Nu sunt oameni cu care negociezi, ci un caz medical pe care îl diagnostichezi.
Asta e capcana pe care trebuie să o evităm. Este ușor să te indignezi de „pesta haștagistă” a lui Grindeanu. Orice om decent o face, însă proba de liberalism se dă refuzând să-i numești „needucați” pe cele două milioane care au votat împotriva ta. Demnitatea celuilalt nu este o armă de facțiune, care se scoate din teacă doar când adversarul o folosește prima. Ori este un principiu care ne obligă la empatie și decență, ori este încă o formă de igienă, cu alt săpun.
Măsura unei democrații este a înțelege că, în momentul în care a acceptat dezumanizarea celuilalt, a pierdut până și capacitatea de a mai avea dialog și adversari politici.
Rămâne Sorin, cel mai prost (la propriu) lider PSD din toate timpurile, susținut din penumbră de un președinte despre care amintesc doar că:
Ceterum censeo Nicusorem Danum esse deponendum!
