„Geografia este destin”, spune Dominic Sandbrook în podcast-ul meu preferat, The Rest Is History. Uniunea Europeană a avut dintotdeauna o dependență ridicată de energia importată. UE nu are rezervele de petrol ale Orientului Mijlociu, resursele Statelor Unite și nici producția de țiței a Norvegiei.
În cazul petrolului și al produselor petroliere, această dependență este aproape totală: aproximativ 96,6% în 2024, potrivit Eurostat. Datele complete pentru calculul dependenței totale în 2025 nu sunt încă disponibile, însă seria 2010 – 2024 arată o dependență relativ stabilă, în jurul valorii de 95%. Conform definiției Eurostat, „dependența” este calculată ca raport între importurile nete (importuri minus exporturi) și energia brută disponibilă.
Asta nu înseamnă că UE nu produce deloc petrol. Produce, inclusiv în România. În 2024, principalii producători de țiței din UE au fost Italia, Danemarca și România. Doar că întreaga producție internă a Uniunii a fost de aproximativ 15,5 milioane de tone, în timp ce importurile de țiței au totalizat 471,3 milioane de tone. Pentru fiecare tonă de țiței extrasă în UE, sunt importate peste 30 de tone.
O situație asemănătoare, deși mai puțin acută și cu mecanisme diferite, se observă și în cazul gazelor naturale.
UE are în continuare capacitate industrială. Are rafinării și produce motorină, benzină, kerosen, GPL, păcură, bitum, lubrifianți și alte produse petroliere. În 2024, rafinăriile europene au produs aproximativ 543,7 milioane de tone echivalent petrol de produse petroliere, cu aproximativ 15% sub vârful atins la mijlocul anilor 2000. Cu alte cuvinte, țările din UE pot transforma țițeiul în produse cu valoare adăugată. Problema este că materia primă vine aproape integral din exterior.
Vestea bună este că, începând din 2022, s-a produs o schimbare majoră la nivelul furnizării. Rolul Rusiei în aprovizionarea Europei cu petrol și produse petroliere s-a redus dramatic. O evoluție asemănătoare poate fi observată și în cazul gazelor naturale. Uniunea Europeană a reușit să înlocuiască o dependență geopolitică foarte riscantă cu un mix mai diversificat de furnizori.
O parte importantă a țițeiului importat provine acum din Statele Unite, Norvegia, Kazahstan și din țări ale Orientului Mijlociu. Este o poziție mai bună decât dependența masivă de un singur furnizor ostil. Dar dependența rămâne evidentă și se resimte prin fiecare șoc geopolitic, de la tensiunile din Orientul Mijlociu până la deciziile OPEC+ și vulnerabilitatea rutelor maritime.
UE nu trebuie să producă tot ceea ce consumă. Atunci când geografia nu îți este favorabilă, iar subsolul nu îți oferă resursele de care ai nevoie, securitatea se construiește prin libertatea de a avea opțiuni. Iar pentru asta ai nevoie de piețe funcționale, reguli simple și predictibile, infrastructură bună, comerț deschis și diversitate de furnizori.
